PROZĂ SCURTĂ DE ICU CRĂCIUN

Stalin

            Tovarășul Petrinjel era un tip scund, pirpiriu și rău de gură. Cu alte cuvinte, îi sărea țandăra când colegii de muncă îl luau peste picior de câte ori venea vorba de potențele sale, datorită faptului că avea o nevastă planturoasă, cam de două ori și jumătate ca el. Unul chiar i-a zis: „Vezi să n-o enervezi pe Măriuca ta, că odată te ia subsuoară și-ți dă cu vărguța peste fund!” S-a burzuluit el, dar a trebuit să înghită în sec. Ce să facă în fața unui malac de 1,90 înălțime?

            Venirea la putere a tovarășului Stalin și a comuniștilor lui Gheorghiu-Dej a fost o adevărată mană cerească pentru el. Deși a avut doar patru clase primare, în doi ani a făcut o carieră fulminantă. Întâi a fost caimăn la o cabană forestieră, apoi paznic la Sfatul Popular, perioadă în care a adus servicii importante securității, brațul înarmat al Partidului Muncitoresc Român, în calitate de ciripitor. Bineînțeles că atunci când a fost cu strângerea armelor nu i-a uitat pe cei care au râs de el și i-a pictat milițienilor, ori au avut pușcă, ori n-au avut, dar nu le-a stricat câte o mamă de bătaie soră cu moartea să se învețe minte. Până și vecinii care o duceau mai bine decât el au pățit-o. „Tovarășul cutare a vorbit de rău regimul nostru” scria cu mânuța lui, iar a doua zi sosea duba în fața casei și-l ridica în izmene. Nu le strica nici acestora câteva luni sau ani de pușcărie. În orice caz, frica pusese stăpânire pe întreg satul.

            Apoi s-a făcut membru de partid, a învățat statutul pe de rost, și peste două luni a venit o delegație de la raion și l-a uns primar exact în perioada când numărul cotelor a crescut și contractul de porc pentru stat devenise problema cea mai stringentă pentru autorități.

            Odată instalat în noul fotoliu, tovarășul Petrinjel a găsit o soluție inventată ad-hoc cu privire la contract de porc. Convoca pe număr de casă cetățenii la el în birou și-i lua la refec.

• To’așu’, te-am chemat în legătură cu contractu’. Când ai de gând să-l semnezi?
• Păi, să vedeți, n-am cu ce să-l hrănesc, zicea cu obidă sărmanul om.

Scenariul era același. Tov Petrinjel punea mâna pe receptor și începea pe un ton oficial:

• Alo, tovarășu’ Stalin? Petrinjel la telefon. Avem aici pe unu’ care nu vrea să facă contract de porc…Cum?...Ce să-i zic?... Că dacă nu face, mâine dimineață îi duba după el? Am înțeles, să trăiți! și punea receptorul la loc. Ai auzit, mă, ce-a zis to’așu’ Stalin? După asta, împricinatul semna și ieșea înjurând în gând. În felul acesta, la ședințele de la raion, tovarășul Petrinjel era citat pe locul întâi la contracte. Ceilalți primari se uitau cu invidie la el.

În anul următor, s-a prezentat în fața primarului nea Ghiocel, un bătrânel simpatic și afemeiat.

• Ia zi, Ghiocele, câți porci contractezi? l-a chestionat ironic Petrinjel.
• Patru, a zis senin bătrânul.
• Patru?  a întrebat Petrinjel total surprins, sărind din fotoliu.
• Așa cum ați auzit. Patru, da cu o condiție.
• Care?
• Să veniți să mă ajutați să-i prind că în fiecare noapte vin și-mi scurmă pământul din Cucureasa. Tovarășul primar Petrinjel s-a roșit ca o sfeclă și a strigat:
• Ieși afară, porcule!

Din ziua aceea, în întreg satul, numărul contractelor de porci a scăzut drastic.

Cumnata

                                                                 Motto: „Opriți dricul! Mortu-ar vrea să bea un cico!”

Domnul Sandu a decăzut dintr-o dată. Întâi i s-a domolit mersul. Își trăgea picioarele după el ca schiorii de fond filmați cu încetinitorul, fără să-și afișeze zâmbetul său imaculat, cum făcea de obicei. Apoi i-a scăzut glasul. Până la 70 de ani încă se mai uitau cucoanele după el că îl purta cumnată-sa ca pe un tist: costum, cravată, pantaloni călcați, pantofi văcsăluiți. După pensionare, a devenit client cu vechime la crâșma d-nei Liuța. Acasă, uitase de gustul apei, vinul îi luase locul, că își permitea, avea pensie bunișoară. În deplasare servea doar tării. La 75 de ani a dat boala în el. Alții, la 80, intră pe fereastră și ies pe ușă. Și el, cu câteva săptămâni în urmă, glumea, îi sta gândul la prostii, dar, iată, acum știe că i s-a apropiat sfârșitul. Mai mult ca sigur, cancerul nu te iartă. Un individ care este pe moarte se amăgește că are autoritate mai mare în fața rudelor sau cunoscuților. Asta este sigur. Cu cât starea de sănătate a muribundului se înrăutățește, cu atât crește compătimirea, că așa-i firea omenească. Pe de altă parte, e adevărat că aceștia îi îndeplinesc toate mofturile, nu ridică glasul, nu-l contrazic, se fac luntre și punte să-i satisfacă poftele, să nu se simtă părăsit, dar, toate astea până dă colțul. După: „Lut pe curul lui/Altu-n locul lui!”

În cele trei zile de agonie, Ana, cumnată-sa, l-a vegheat zi și noapte, nu s-a desprins de patul lui, a văzut cum i se macină trupul, i se subțiază gâtul și vorbește în dodii. Apropiații casei și-au făcut de lucru prin celelalte odăi și au lăsat-o pe ea s-o chinuiască. Nu i-a fost de-ajuns să-și crească cei șase copii, poartă-i la școală, dă-le de mâncare, spală-i, l-a avut pe cap și pe el, bărbat în toată firea, care nu s-a însurat, a rămas holtei până acu, hoiob bătrân, deși n-a avut hibe mari. Domnul Sandu a avut odaia lui. Ea i-a fost ca o servitoare, nici chiloții și ciorapii nu și-i spăla. E drept, dădea bani la mâncare și lemne, iar televizorul, fixul și curentul și-l plătea că avea contor separat. Dar celelalte? Bărbatu-su, Gicu, adică fratele lui, mai mic decât el, o dată nu l-a smintit cu ceva. L-au suportat așa până acu. Cât mergea în deplasare, - că de așa natură i-a fost serviciul -, se simțeau liniștiți.

• Mi-e sete, murmură dl. Sandu cu glasul stins. Cumnată-sa îi duce paharul la gură, îi bagă paiul în gură, dar bolnavul n-are putere să tragă.
• Nu văd, trage perdelele, zice din nou, și tânăra nevastă se execută.
• Nu am aer, deschide ușa, șoptește fără să-i pese că afară-i iarnă.

După câteva clipe:

• Mi-e frig, închide, bâiguie pe patul de moarte. Încerca să-și schimbe poziția, dar nu putea. Poate că nici nu știa ce vrea să facă. Ultima dată n-a înțeles nimic din mormăiturile sale. Ea l-a spălat, l-a șters, l-a îmbrăcat cu costumul cel bun, Gicu cât l-a ridicat și a ajutat la așezarea în coșciug. Nu și-a strâns bani de înmormântare cum fac majoritatea pensionarilor. S-au împrumutat la C.E.C., ratele să le plătească tot ei. Nimeni nu știa din ce cauză cumnată-sa îi era atât de devotată.

În sfârșit, a sosit și popa, a ținut slujba de înmormântare, a luat iertăciune conform celor notate de fratele său pe o coală albă, apoi întreg cortegiu s-a pus în mișcare. În față, băiatul cu crucea de lemn cu prosopul albastru legat de ea, pe care o mână școlită scrisese numele mortului și anul nașterii și al decesului, urmau vreo cinci fetițe care duceau coroanele din partea cunoscuților, apoi nea Dorel, colegul său de școală profesională cu steagul cel negru, purtătorii de prapori, doi vecini în vârstă cu sfeșnicele, preotul cu diacul, sicriul cu dl. Sandu, dus de șase bărbați de-o seamă cu el, trei de-a dreapta și trei de-a stânga, corul bisericii, rudele cele mai apropiate cu chipurile împietrite că așa se cade, și vecinii, cunoscuții, nelipsind, evident, amicii.

Preotul a oprit alaiul de vreo patru ori până la cimitir. Bineînțeles că a stat și în fața crucii cu Isus zugrăvit pe tabla de tinichea, plantată în grădinuța lui ba’ Petrea, care locuia vizavi de barul d-nei Liuța. „Un bitter de-ar avea, Sandu ar învia!” a zis un hâtru din mulțime, afumat și cu această ocazie, prieten de pahar cu dânsul, care își pierduse permisul de conducere pentru că se scărpinase cu accelerația în talpă, după ce, în vremurile bune, consumaseră amândoi un litru și jumate de băutura cea amăruie. Îndoliații care l-au auzit n-au putut zâmbi, au simulat niște grimase caraghioase. În schimb, Ana a crezut că îi îngheță sângele în ea. „Dacă își revine și bate în copârșeu?” și-a zis speriată, deoarece auzise că s-au întâmplat și cazuri din astea și mortul a mai trăit ani buni după aceea. S-a uitat cu coada ochiului la cel care rostise cuvintele răscolitoare și și-a lăsat capul în jos. L-a recunoscut, după poveștile domnului Sandu, spuse doar dânsei. Prin urmare, el era cel care a schimbat proverbele românești clasice de genul: „Omul înțelept își face vara sanie și iarna…o pune pe foc”, „Cine fură azi un ou și se lasă prins e bou” sau „Nicio faptă bună nu scapă nepedepsită”?! Ăsta încă se ținea bine.

După înmormântare, cumnata a răsuflat ușurată după cât a terorizat-o fără motiv în ultimele luni cu pretențiile sale, cum socoteau și rudele. Totuși, a doua zi, femeia s-a internat în spital și l-a lăsat pe Gicu ei să se descurce cu gospodăria și copiii.

(Din volumul de proză scurtă, în lucru, Nepotul din Italia)