”Nepotul din Italia” și alte povestiri

Despre cartea ”Nepotul din Italia”, Editura Pim, Iași, 2020, autorul, Icu Crăciun, spune că aceasta conține texte care au fost publicate în diferite periodice în ultima vreme. Credem că astfel de exerciții, prin reviste, întrețin scrisul, îl actualizează și mențin, totodată, o legătură constantă cu cititorul.
Cartea, de o sută de pagini, cuprinde patrusprezece proze, ce se citesc ușor, gest comparabil cu lectura unei cărți de poezie, în două- trei ore. Semnificațiile narațiunilor, reduse ca întindere, rămân și după lectură, măcinând gânduri literare, ca într-un fel de recompensă. Am folosit ”povestiri”, și nu proză scurtă, cum se subintitulează volumul, pentru că nu dimensiunea caracterizează proza scurtă, ci o anume încărcătură existențială și, mai ales, un final deschis. Or, prozele lui Icu Crăciun sunt povestiri rotunde, închegate și încheiate, inspirate din realitate, cu personaje autohtone, cu destine surprinse într-un moment al vieții, cu participare a autorului, ca martor la cele întâmplate sau auzite, cu o cotație crescută de adevăr, de realitate, încât ne întrebăm dacă mai este literatura artă a ficțiunii. Aspectele menționate nu reduc importanța și calitatea textelor în peisajul literaturii contemporane, ba, dimpotrivă, vorbesc despre talentul de a scrie, despre naturalețea scrisului, despre faptul că un scriitor poate face literatură din lucruri banale, din povești de viață, pe spații reduse, reușind să dea viață unor personaje, să descrie natura, să creeze portrete, adevărate tipologii specifice în ipostaze pe măsură. Tipologiile sunt aduse la zi, pe baza unei cunoașteri, de care autorul dispune și o folosește. Astfel, îi întâlnim pe funcționar, pe activist, pe politician, pe plecatul în străinătate, pe tânărul naiv, înconjurați de o serie de ajutoare, ca-n basme, care contribuie la bunul mers al întâmplării.
Fiecare povestire are în centru un erou, la dimensiunile menționate, de cotidian, de poveste, cu trimitere la ”Hanul Ancuței”, astăzi un loc din Maieru, de unde începe lumea pentru Icu Crăciun. ”Agenția de alungare a spiritelor negative” este despre un leac de alungare a unor metehne, ”Antena vopsită” e o trimitere hâtră, de ”Moș Nichifor coțcariul”, la televizorul color, la începuturi, când îl înlocuia pe cel alb-negru, ”Apa magică” face referire la un fel de mit al zilelor noastre, inexplicabil, prin care apa de aur e înțeleasă chiar a fi purtătoare de metal prețios. ”Urmează ”Cine rupea lozincile?”, unde un fragment lipsă creează un calambur, cam în genul lui Caragiale. Acest text are, în schimb, o resursă lirică, ieșită din momente de reverie, din care se alcătuiesc descrieri memorabile: ”Seara s-a lăsat pe nesimțite. Obosit, satul a intrat treptat în adormire și luna, stânjenită, s-a ivit ca o bucătăreasă durdulie, roșie la față; cu excepția furnicilor, toate vietățile pământului se odihneau… ( … ) Se așezase o liniște de inox. Dintr-o dată s-a auzit un tropot sinistru care venea dinspre partea din sus a satului. Sunetul se intensifica și se apropia ca un tren așteptat în gară.” ”La bal” povestește o experiență juvenilă, dansantă, cu neprevăzut, pentru că femeia de care se apropie personajul este una care tocmai a născut și avea pe bluză urme de la alăptat. O narațiune perche este ”Întunericul”, unde câțiva prieteni, proaspeți studenți, petrec, iar ( tot ) personajul nostru, de parcă ar fi ghinionist, vede, la ziuă, cum femeia cu care își petrecuse noaptea este de-a dreptul ”sașie”, dar ”sașie bine, nu vă mint”, insistă personajul narator. ”Cumnata” , ”Nepotul din Italia” și ”Limbile străine” povestesc scene din viața de azi, cu înmormântări, cu plecări la muncă în străinătate, cu folosirea limbii italiene, prin apelative specific ”Gicacomo Manganelli”, devenit Giacomuț în satul românesc, a limbii spaniole, ”Mas tranquilo, amigos”, fiind înțeles invers decât ”Lăsați-o mai încet!”, spre epuizarea celor dornici de a câștiga bani mulți. ”Toată lumea zâmbește”, în poze făcute la cimitir, ”Dilema sau cum să scapi de rozătoare”, ”Material chinezesc”, despre cum se rupe un costum în momente mai puțin plăcute, vorbesc, cu umor și condescendență, despre o lume a satului care, dacă n-ar fi de râs, ar fi de plâns. Încă două titluri, ”Stahanovistul” și ”Stalin”, prezintă, explicit, experiențe din vremuri apuse dar neuitate, cu o disponibilitate a naratorului pentru a înțelege, pentru a judeca și a transmite o atmosferă, o stare, cu dialog, cu expresii, ”Alo, tovarășu Stalin? Petrinjel la telefon.”
Întâlnim în povestirile lui Icu Crăciun o lume apusă, ce merită păstrată în cuvinte. Așa cum scrie într-un loc un angajat al Fondului Forestier, ”Dragă pădure, verde te-am găsit, verde te las, doar că un pic mai rară”, mutatis- mutandis, dacă ar fi un număr de opere care trebuie scrise, cu fiecare apariție rămân mai puține, pentru scriitori. Ceea ce ne apropie de o datorie împlinită.
Icu Crăciun, prin întreaga-i activitate literară, romane, publicistică, studii și articole, ( men ) ține vie flacăra literaturii, cum se spune.