"Nepotul din Italia", mai rar așa nepot!

O nouă carte sub cerul județului "Coșbuc-Rebreanu". Cum care carte? Cartea lui Icu Crăciun, scriitorul măierean care a avut o ascensiune colosală, vorba regretatului nostru prieten Radu Mareș, bucovineanul "legat de Cluj ca Ulise de catarg", după cum însuși mărturisea într-un interviu acordat lui Ion Filipciuc, bucovinean și el, miorițolog de "să sparie gândul!", vorba cronicarului. Primul, adică Mareș, înainte de a se retrage de pe scena vieții, a dat romanul Bucovinei postbelice, iar cel de-al doilea, Filipciuc, nici mort nu se va retrage de pe această scenă înainte de a clarifica ce și cum cu celebra baladă.
Iicu Crăciun este (dar cine nu știe acest lucru?) prozator, dramaturg, eseist și publicist. Absolvent al Facultății de Filologie, secția română-engleză, a Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca. Debut absolut, în 1972, cu schița "Eu director, tu director", iar cel editorial, după mai bine de 30 de ani ("grăbește-te încet", vorba latinului), cu volumul. "În căutarea Graalului" (Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2003). Dar acesta este numai începutul, căci urmează o adevărată avalanșă de apariții editoriale. Anul și cartea! Vreo 17 la număr până în prezent: proză scurtă, romane, piese de teatru, publicistică. Are la activ câteva nominalizări la premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru este de câțiva ani buni. Este, de asemenea, președintele Reprezentanței Bistrița-Năsăud a USR, vicepreședinte al Asociației Societății Scriitorilor din Bistrița-Năsăud (ASSBN) și membru al Uniunii Ziarșiștilor Profesioniști din România (UZPR). Redactor șef al revistei "Cuibul Visurilor", una dintre foarte puținele, dacă nu chiar unica revistă ce continuă să apară, de 24 de ani fără întrerupere, în mediul rural. Adică, la Maieru. Revistă fondată de Sever Ursa, director, și Icu Crăciun, redactor șef.
Cea mai recentă "ispravă" a lui Icu este "Nepotul din Italia" (Editura PIM, Iași, 2020). Un volum de proză scurtă, 100 de pagini, pe care le-am citit pe loc și pe nerăsuflate.
Vreți și o probă de virtuozitate stilistică? V-o oferim pe moment și cu tot dragul:
"Peste două zile, în jurul orei 10 A. M., la blocul A2, de pe strada Trandafirilor, când razele soarelui băteau pieziș în geamurile imobilului, și-a făcut apariția un individ distins, demn de încredere, cu părul negru, sârmos, pus la patru ace, costum Armani, papion, batistă de mătase la buzunarul de la piept, înalt, bine clădit, parfumat, gropiță în barbă, trup trapez, bicepși bine dezvoltați care aducea cu casierul de la Agenția de Alungare a Spiritelor Negative și care le-a lăsat cu gura căscată și cu privirea acră pe tanti Florica și pe tanti Lenuța, așezate pe două scăunele, în fața blocului, pe post de camere de supraveghere, avide după noutăți, înzestrate cu supoziții fanteziste, ce suportă ușor căldurile estivale, amândouă se potrivesc la vorbă și la gusturi. Străinul a bătut la apartamentul 11, i-a deschis pretențioasa doamnă Săftița Popescu, stăpâna de porțelan a casei, și după calculele lor, a zăbovit o oră și un sfert. Cam suspect de mult, și-au zis la unison, uitându-se atente la geamul nesuferitei doamne Săftița, fiindcă le ținea mereu la distanță, cu răsuflările împletite continuând să sporovăiască cu însuflețire, animate de aceleași idei și simțăminte" (p. 10).
La drept vorbind, eu am început lectura (care a durat doar trei ceasuri!) de la mijlocul cărții, fiindcă eram curios și nerăbdător să aflu ce hram poartă nepotul lui Icu (așa credeam eu!) în țara lui Dante. Când colo, aflu că e vorba de nepotul unui fost pădurar, sau paznic de vânătoare, încă nu sunt sigur, Trăinel (probabil de la Traian), care avea o fată, Piuța (de la Pia, diminutivul Olimpiei), plecată la muncă în Italia. Aici, fata cunoaște un băștinaș, Giacomo Mantinelli, cu care se căsătorește înainte de a se îndrăgosti de el (așa sugerează autorul!), și bravul moștenitor nu întârzie să apară. Giacomuț e numele său (nici nu se putea altfel, când e urmașul bravului Giacomo!), care învață (până la vârsta de doi ani!) să vorbească în limbile italiană și română. De reținut, așadar, un nepot bilingv! La vârsta de doar doi ani! Părinții lui îl aduc în România, să-și cunoască bunicii materni, ocazie cu care Trăinel constată că ginerele din Italia, "doritor de mese încărcate, era un ins pirpiriu, cu râs mărunt, puțin chel în vârful capului și cu trei ani mai tânăr decât el (care el?, a, da, socrul mic!), căruia de la început i-a plăcut palinca noastră, după cum a constatat el bucuros, se conducea după principiul «timpul e prea scump și prea scurt ca să-l cheltuim în emoții delicate.»"
Icu Crăciun – lesne de observat - are haz și har în relatarea faptelor, dacă e s-o spunem pe cea dreaptă, este un bun portetist, din câteva trăsături de condei, el conturează personaje viabile care se impun în memoria cititorului. Este atent la nuanță și detaliu, lucruri pe care le-am spus și cu altă ocazie și vă mai zic și acum că în creațiile sale, cititorul surprinde și pasaje cu accente suprarealiste, ca și în exemplul de mai jos:
"Dintr-o dată s-a auzit un tropot sinistru care venea dinspre partea de sus a satului. Sunetul se intensifica și se apropia ca un tren așteptat în gară. La lumina lunii, o umbră uriașă de animal fantastic cu niște coarne lungi s-a întins amenințătoare până pe acoperișul stației de autobus"
Sau, într-o altă narațiune, alte elemente de fantastic:
"Blocul ăsta a văzut multe la viața lui, dar eu nu am căderea de a vorbi despre toate. Singurul lucru pe care trebuie să-l semnalez este că nici tanti Florica, nici tanti Lenuța n-au observat că musafirul doamnei Săftița avea la întoarcere copite de cal în loc de pantofi și mâini mult mai păroase decât ale altor bărbați (p. 12).
Dacă pentru generațiile de azi, narațiunile inspirate din realitatea zilelor de după revoluția din decembrie 1989 le spune ceva, schițele precum "Cine rupea lozincile?", "Stahanovistul", "Stalin", bunăoară, nu le spune absolut nimic acestora, fiindcă ei n-au apucat acele vremuri, nici nu-i interesează așa ceva, iar ca să-i convingi de situație, ai nevoie de un spațiu mult mai mare decât cel oferit de povestirile cuprinse în acest volum. Și, totuși, Icu Crăciun reușește să depășească aceste dificultăți de receptare a realităților prezentate în această carte de 100 de pagini.
Despre cartea sa de debut (ca să facem o scurtă privire retro), "În căutarea Graalului" (Editura Clubul Saeculum, Beclean, 2003), scriam, printre altele: "Paginile lui Icu Crăciun mărturisesc, înainte de toate, despre una din marile sale calități: mobilitatea. Autorului nu-i scapă nimic din tot ce se întâmplă în jurul său, captând, ca un seismograf, fiecare vibrație a mediului în care trăiește. Scrisul său are personalitate, gravitate, forță și – nu arareori – umor." Observație valabilă și azi, când prolificul scriitor măierean a depășit cu mult duzina de cărți scrise, fără însă a face rabat de calitate. Cartea merită citită și promovată! Cartea și autorul ei, firește.