O faptă creştinească

Azi e moartă, bea o cafea după ce a terminat coniacul şi fumează a şasea ţigară. Acum n-o cheamă nicicum, dar a chemat-o şi-o s-o cheme Elisabeta Ticuţă. A avut o primă înfăţişare la tribunal, iar la următoarea, a asigurat-o avocatul, se va termina.

Cu patru săptămâni în urmă era într-o suburbie a Parisului. La început nu i-au plăcut francezii. A spălat vase doi ani într-un restaurant, revenea în ţară cînd şi când. Şi după o noapte la discotecă a dat-o pe “Prends moi… J'ai envie de te sentir au plus profond de moi! J'adore t'entendre gémir!”, şi a început să se obişnuiască cu banii, şi şi-a schimbat freza, şi-a remediat şi dantura, şi râsul i s-a schimbat, nu şi-a dat seama decât mai târziu, râde mai la comandă, asta este, se arde pe pitici, şi bine, aşa-i zic cei ce revin, are şi doi-trei care o vizitează săptămânal, nu mai hohoteşte zgomotos ca altădată în porumb. Nu mai bea bere, ci coniac şi şampanie. N-o încântă şampania, de fapt dă oricând şi coniacul şi şampania pe-o palincă. Elisabetei Ticuţă nu i-a căzut capul de oboseală pe cărţi, acum îi cade cu succes pe deschizătura pantalonilor bărbaţilor.

Nici Marin Ticuţă nu şi-a stricat ochii în şcoală şi acum sapă în pauzele dintre crizele de reumatism. Regretă asta, şi lista lui de regrete este lungă, abandorarea şcolii fiind totuşi înaintea regretului că şi-a luat o nevastă de-a doua, prima i-a murit, pe care ar şi plăti dacă ar lua-o un doritor şi că are o fiică precum Elisabeta, de la cea dintâi, despre care tot satul şi chiar Deania ştie cu detalii că este o curvă, au poreclit-o Terorista Bety. Are 10 hectare de pământ la hotar, o bucată cu viţă-de-vie, vaci, un cal, Ticuţă. Măgar nu, că e destul el, obişnuieşte să spună. Şi-a terminat de contruit în jurul casei un gard înalt, cum nu e altul între acele dealuri, parcă ar vrea să-şi ascundă ruşinea după el. Pe drum merge cu capul plecat şi cu pălăria pe ochi. Evită cârciuma, se îmbată acasă. Des. Şi plânge, şi cântă la vioară. În sat, doar doi ţigani cântă încă la vioară, nici un român ca el. Auzindu-i sunetul viorii, pe nevastă-sa, Anica, o apucau pandaliile, lovea cratiţele şi când apărea în curte dădea cu piciorul vreunui curcan ori vreunei găini, ce-i ieşea în cale, nu uita niciodată câinele, şi-l numea pe el slăbănog, tată de ştoarfă şi câte şi câte. Marin Ticuţă cânta din copilărie, zeci de ani a uitat vioara într-un cufăr, nu avea chef de ea, şi-a reînceput s-o iubească după ce-a trecut de 60 de ani. Ar fi vrut nepoţi, dar n-a fost să fie. Elisabeta are alte treburi şi 36 de ani deja.

Ziua pe care n-avea s-o uite Marin Ticuţă n-a avut nimic deosebit la început. Tot n-avea veşti de la Elisabeta, a dat mâncare animalelor, a nins ca-n alte dăţi, a terminat de curăţat zăpada până la drum, când i s-a oprit în faţă o maşină a poliţiei. Din acel moment îşi aminteşte ce s-a întâmplat cu intermitenţe, toate i se balansează în cap, memoria lui are porţiuni albe ca şi cum şi-ar fi băgat capul în zăpadă. Ţine minte că a fost într-o morgă în Deania, că poliţiştii i-au arătat o moartă şi l-au întrebat dacă este Elisabeta, au găsit-o îngheţată lângă un vagon, pe calea ferată. A îngheţat beată şi legistul a spus că “are urme de raport sexual”, însă n-a fost violată. Şi moarta semăna cu Elisabeta, deşi se gândea că este cu puţin mai scundă, cu foarte puţin, dar a văzut-o în ultimii ani mereu pe tocuri şi probabil că morţii se micşorează, acelaşi păr blond, şi vroia să se termine, în poşeta moartei nu s-au găsit acte, şi s-a terminat atunci când a zis “da”. A îngropat-o în Deania şi-a dus sătenii cu două autobuze la înmormântare. A organizat după slujbă o masă bogată, la un hotel, nu şi-a cruţat banii. Şi Elisabeta i-a dat bani destui. La câteva zile, nevastă-sa nu-şi mai ascundea bucuria că a scăpat de fiica vitregă şi, dintr-o dată, a venit primăvara.

Marin Ticuţă s-a îmbolnăvit de inimă în acea primăvară. Într-o seară, a deschis poarta curţii după ce a auzit bătăi puternice. Cum şi-a lăsat corpul înainte s-o deschidă, era să-şi lovească fruntea de capul Elisabetei. Tocmai sosise din Franţa. A căzut şi-o auzea pe Elisabeta cerându-şi scuze că nu i-a căutat de atâta timp. Azi Marin Ticuţă îşi pocneşte oasele picioarelor sub pătura spitalului şi mintea îi fuge spre moarta îngropată. “Măcar am făcut o faptă creştineasă, săraca n-o fi avut mamă, tată. N-am făcut, nu? Aşa-i, nu?”, murmură în barba crescută. O aşteaptă pe Elisabeta, care-i la tribunal. A deschis proces ca să demostreze că-i vie, pentru noi acte. O s-o cheme legal iar Elisabeta Ticuţă.