De centenar nu am răspunsuri, doar întrebări…

E noapte, iarna întârzie iar gândurile zboară ca niște vrăbiuțe
– centenarul –– centenarul –– centenarul –– centenarul –
o ștampilă aplicată peste tot, un logo, un bostan cioplit al mândriei
care nu e niciodată obosită,
în jurul bostanului se învârt întrebările:
Ce am făcut noi să-i merităm pe cei
care acum o sută de ani ne-au lăsat această mostenire?
N-ar trebui, pentru o clipă doar, să coborâm privirea și să roșim,
dacă mai suntem în stare de așa ceva?
N-ar trebui, printre discursuri solemne, diplome și medalii
să le cerem timid scuze lor, celor care mai cunoșteau sacrificiul?
Oare am salva în felul acesta o parte din obrazul pierdut?
Sau totul este suficient și postmodern,
doar am învățat să tolerăm ambiguitatea?