Un fleac...ne-a ciuruit !

Studiind cu atenţie Programul de Guvernare, te întrebi întâi, dacă este chiar program ? A doua oară, te poţi întreba din ce strategie decurge ? A treia întrebare pe care firescul te obligă să ţi-o formulezi este: ce viziune stă la baza strategiei respective ? La oamenii cu pretenţii în ce priveşte managementul strategic, lucrurile sunt clare. O viziune clară, se transformă în strategie, iar aceasta se transformă în planuri. În felul acesta, concepţia generală se transformă în obiective, responsabilităţi şi termene de execuţie. Din conţinutul programului de guvernare băsesecian-boccian rezultă că nu este nici viziune, nici strategie, nici program.

Româneşte şi ţărăneşte, nu se ştie de unde pleacă guvernul şi unde trebuie să ajungă după patru ani, ce va fi realizat în fiecare an şi ce resurse se vor aloca. Fiind criză, normal ar fi ca guvernul să prezinte şi planul de contingenţă.Oare să nu ştie Boc, sau chiar mentorul lui mai mult decât spiritual, Băsescu, faptul că, înainte de a adera la NATO, am fost obligaţi să introducem sistemul de proiectare, planificare, programare, bugetare şi evaluare pe care americanii îl utilizează de pe vremea preşedintelui Kenedy? Nimic nu este exprimat în cifre sau procente, nu se fac referinţe la "OBIECTIVELE MILENIULUI", adoptate de ONU, la "STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ A UNIUNII EUROPENE". Este un fleac, ne-a ciuruit !

Totuşi, câteva întrebări se impun cu necesitate: 1. Nu este prea mare saltul din scaunul de primar în cel de Prim ministru ? 2. Nu ar fi mai bine ca, din fotoliul de primar, dacă ai dovedit calităţi, să faci saltul la Prefectură spre a te obişnui cu orizontul mai larg şi cu o mai mare complexitate a problemelor ? 3. N-ar fi mai bine ca, înainte de a fi secretar de stat, să fi fost director al unei agenţii sau a unei direcţii judeţene ?

4. N-ar fi mai bine mai bine ca demnitarii să fi parcurs toate nivelurile de conducere (oraş, judeţ, minister) şi apoi să acceadă la nivelul strategic naţional, iar de aici spre instituţiile comunitare ? 5. N-ar fi mai bine ca şi decidenţii politici să se supună aceloraşi reguli de acces în carieră, reguli pe care le-au impus funcţionarilor de stat ?

6. N-ar fi mai bine, pentru climatul şi atmosfera publică, faptul ca demnitarii să fie rasplătiţi cu "succesuri" printr-o evoluţie firească pe baza unor criterii şi standarde de performanţă, nu să fie obiectul ironiei şi batjocurii opiniei publice? 7. N-ar fi mai bine ca demnitarii să respecte funcţia publică şi să o foloseasca ca o garanţie a îndeplinirii obiectivelor de guvernare şi nu să o umilească, întrerupând cursul firesc al acesteia prin iraţionale suspendări din funcţie ? 8. N-ar creşte, astfel, o clasă politică normală ?

9. N-ar creşte, astfel, încrederea cetăţenilor în Guvern şi Parlament ? 10. Nu ar deveni, astfel, relaţia dintre decidenţii politici, funcţionarii publici şi oameni în general, una de încredere reciprocă ?

Ca orice om cu exerciţiul conducerii, îmi pun întrebări, iar întrebările îmi dau mai mare satisfacţie decât răspunsurile. Am învăţat, de-a lungul carierei, că forţa exemplului personal în conducerea oamenilor, nu o poate înlocui nimic. De aici derivă prestanţa şi autoritatea, iar oamenii te urmează chiar dacă este greu şi trebuie să facă sacrificii. În concluzie, nu-mi mai pierd vremea cu programul lui Băsescu -Boc. Pentru a putea face un program de guvernare trebuie să ai ştiinţă de carte, experienţă, un parcurs profesional solid, oameni cu care să lucrezi şi mai ales, de la care ai ce asculta. Partidele politice trebuie să aiba instrumente instituţionale de tăiat nasul celor care au pretenţii de evoluţie mai mari decât posibilităţile. Unii sunt tentaţi să spună că în politică nu contează competenţele şi caracterul oamenilor, ci doar numărul de voturi. De fapt, ASTA este CONCEPŢIA POLITICĂ, unică, de altfel, a lui Băsescu !

Eu spun răspicat şi hotărât că cei care gândesc şi acţionează astfel, aşează căruţa înaintea cailor. Mai spun că, în promovarea intereselor oamenilor, pentru că aşa se traduce cuvântul politica, omul credibil, capabil să asculte nevoile semenilor şi care prin forţa exemplului personal este urmat, este ceea ce contează. Forţa argumentelor lui, credibilitatea, corectitudinea şi angajamentul afectiv şi efectiv dezinteresat, fac oamenii să i se alăture şi astfel, într-un final, vin şi voturile. Dar, atenţie, democraţia nu este o chestiune de « haute couture », ci o practică de zi cu zi.

Colonel (r) IOAN GAFTONE