Pr. Alin Cîndea: Mai liber decât averea ta

 

Evanghelia după Matei (19,16-26) ne aduce în față o scenă familiară: un tânăr, dornic de viață veșnică, îi cere lui Isus rețeta. Respectase poruncile, fusese un om corect și cumsecade. Dar când Isus îl invită să lase în urmă avuțiile și să-L urmeze, tânărul pleacă trist. Avea „prea multe bunuri” și prea puțină libertate interioară.

De fapt, în inima textului se ascunde întrebarea care ne frământă și pe noi: cum să nu devenim sclavii banului, ai posesiunilor, ai comparațiilor nesfârșite? Cum să fim în pace cu ceea ce avem și, mai ales, cu ceea ce suntem?

Papa Francisc, în Evangelii Gaudium, avertizează: „Când inima omului este atașată de bunurile materiale, ea se închide pentru Dumnezeu și pentru ceilalți.” Nu averea în sine este problema, ci locul pe care i-l dăm în suflet. Sfântul Francisc de Sales, sfântul blândeții, spunea simplu: „Bogăția nu ne împiedică să fim buni, dar dragostea de bogăție ne ține prizonieri.”

Adevărata întrebare nu este cât avem, ci cât ne domină ceea ce avem.

Într-o lume unde reclamele ne vânează la fiecare pas, e aproape subversiv să spui: „Am destul.” Dar tocmai aceasta este libertatea. A fi „bine în pielea ta” – cu hainele tale, cu casa ta, cu alegerile tale – este un dar pe care numai Spiritul Sfânt îl poate oferi.

Paradoxul hazliu al vieții creștine e că, de multe ori, atunci când nu mai alergi după lucruri, le primești în dar. Și, chiar dacă nu le primești, descoperi că nici nu-ți mai trebuie. Cum scria teologul francez Henri de Lubac: „Cel care se smerește și acceptă să nu aibă totul, primește în schimb tot ce contează.”

Când ești mulțumit, pacea ta se simte și în jur. Nu mai ești în competiție cu vecinul pentru mașină, cu colegul pentru salariu, cu fratele pentru moștenire. Începi să te bucuri de succesul altuia fără să te doară. Asta e dovada că Spiritul Sfânt ți-a schimbat inima.

Papa Benedict al XVI-lea spunea: „Adevărata bogăție a omului este comuniunea cu Dumnezeu și între oameni.” Seninătatea nu este un moft psihologic, ci o misiune: să dăruiești și altora din liniștea ta.

Uneori ne luăm prea în serios. Creștinul care știe să râdă de el însuși și de micile sale atașamente este deja pe jumătate liber. Poți să glumești cu propriile dorințe, să-ți spui: „Nu-mi trebuie ultimul model de telefon ca să fiu copil al lui Dumnezeu.” Într-o astfel de situație, autoironia face mai mult decât zece predici despre sărăcia evanghelică. 

Ucenicii s-au speriat când au auzit că e greu pentru un bogat să intre în Împărăție. Și noi ne speriem. Dar Isus îi liniștește: „La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” Aici stă cheia: nu ne salvăm prin calcule, economii sau performanțe morale. Ne mântuim pentru că Dumnezeu e mai mare decât inima noastră.