De la o extremă la alta

„Orice succes în viaţă ascunde un eşec şi orice eşec camuflează un succes”, spune Mircea Cărtărescu. Iar Aivanhov susţine că „Aparenţa lucrurilor este înşelătoare: în spatele frumuseţii se poate ascunde urâţenia, în spatele bogăţiei, sărăcia, în spatele forţei, slăbiciunea.” Cele două exemple sunt în măsură să ne arate că suişul are coborâş, că dusul are întors. Să ne întoarcem, dar, cu faţa spre noi.
Dacă până nu demult, unii se plângeau că nu se studiază Coşbuc ( aspect absolut exagerat şi preluat aşa, din mers, de dragul discursurilor de ocazie, pentru că, în realitate, nu se interzicea niciunui profesor să vorbească despre opera lui Coşbuc la clasă), s-au înmulţit apoi evenimentele cu tema Coşbuc, de la reviste, la manifestări, emisiuni şi colocvii, recuperatoriu, încât nu ţine nici poetul la atâtea abordări. Ceea ce reuşeşte acest demers, prin insistenţă, ca şi altele, este tocmai să ne îndepărteze, prin surplus.
În altă ordine, în şcoală, ştacheta s-a ridicat tot mai sus, de la competiţii, olimpiade, schimbarea denumirilor din licee în colegii, din învăţător într-un tip de profesor, obţinerea de titluri europene, persoane experimentate, experţi în educaţie, programe de elită, pentru ca să se ajungă la un punct nevralgic, în care se constată lipsa meseriaşilor şi ideea de revenire în forţă la şcoli profesionale, cu calificări imediate. Şi atunci, cum se procedează? Va fi diminuată nota zece, până la şase, şapte, pentru ca elevul să „intre” la o astfel de instituţie necesară, nu ideală?
Ani la rând, timpul gradaţiilor de merit a fost un anotimp de foşnet al hârtiilor, al premiilor mari, înalte, multe, al formărilor, al creditelor, al căutării şi găsirii de calităţi umane cu totul ieşite din comun(e), din sate şi din oraşe, ca să se ajungă la concluzia ( dreaptă, de altfel ) că şi profesorul care lucrează în medii grele, cu elevi- problemă, are un merit ce trebuie luat în seamă şi evaluat. Şi plătit.
Examene, unde era atent urmărită promovabilitatea, cât mai aproape de maxim, cu şcoală obligatorie, cu valuri de absolvenţi ce inundau facultăţile, sunt surse de inspiraţie pentru cel ce afirmă că „unii nu pot lua bacalaureatul din naştere”. La fel cum, probabil, alţii nu pot fi miniştri din naştere.
De la apariţia e-mail-ului şi până în prezent, angajaţii au putut fi deranjaţi cu probleme de serviciu şi înafara programului, fără să fie vreo problemă. Dar, problemele personale au loc în timpul serviciului, răspunsul la mail-uri şi prezenţe on-line în timpul serviciului nu se văd? Într-un fel se compensează toate.
Nu ştiu când şi cât se va tăia şi se va adăuga la materialul acesta de zi cu zi, încât să se potrivească pentru vreme, pentru vremuri, pentru fiecare. Că parcă din prea-prea şi foarte-foarte nu mai ieşim. În lumea extremelor. Şi ar fi atât de simplu!...