ELENA M. CÎMPAN: DE PAŞTI, ÎNVIEREA DIN INIMĂ

De doi ani, de când tatăl meu nu mai este printre noi, cei de dincoace de "lumea de dincolo", de Paşti, emoţia mea este să merg la cimitir, să aprind lumina la mormânt, altfel decât de obicei. De la Mormântul Sfânt - la mormântul tatălui meu. Anul acesta, pentru că a fost vânt în noaptea de Înviere şi flacăra se stingea mult prea repede, în aer liber, am aranjat micile candele albe într-o formă de inimă pe ţărâna încă neaşezată de-a binelea, nivelând pământul aşa cum a fost, înainte de-a mai intra o fiinţă în el. Moartea aşteaptă câţiva ani, acolo, în adânc, până să fie pe deplin asimilată mersului firesc al vieţii. Apoi, se întâmplă Învierea. În inimile noastre, cărora le dăm expresie artistică aşa cum ne pricepem. N-am fost niciodată o bună desenatoare dar, de data aceasta, am reuşit să dau contur exact inimii mele, surprinzând atât lăuntrul, cât şi "marea trecere". O dată cu acea secundă a împăcării, lumina a izbucnit în tot văzduhul, în Univers, şi am înţeles că suntem atât cât trebuie să fim. Iar Paştile nu e decât povestea pe care o ştim, tradiţiile pe care le respectăm şi care ne schimbă rutina, simbol şi sărbătoare. E un timp când iertăm, când dorim şi ne dorim Înviere, în largul ei înţeles. Dintre multele obiceiuri de Paşti , unul îmi place în mod deosebit: este vorba de trecutul pe sub aer, de trei ori, însemnând purificare, aidoma naturii sfinte.