Elena M. Cîmpan: Sala de așteptare

      Trăim așteptând. Așteptăm mereu ca ceva să se întâmple. Să vină vara, să treacă iarna, să se coacă cireșele, să înflorească teii, să ne crească mari copiii, să treacă timpul, să terminăm școli, să avem rezultate, să călătorim, să mergem, să ne întoarcem, să se facă ziuă, să se facă noapte, să culegem roade, să ajungem unde dorim… Toată viața așteptăm, suntem niște ființe așteptânde sau așteptate. Așteptăm ceva sau pe cineva.

      Dacă ne gândim la o sală de așteptare, cred că prima imagine care ne apare este cea de la medic, unde așteptăm să fim chemați, unde scrie clar nu intrați nechemați sau așteptați ( ! ) că vă chemăm noi. Aproape imediat, se formează în mintea noastră și sala de așteptare din gări, unde există săli pe categorii, pe clase, depinde la ce clasă ai bilet de călătorie. A merge la clasa întâi înseamnă și a aștepta tot la clasa întâi. Condițiile sunt mai bune, de liniște, de igienă. Apoi vine așteptatul pe la diferite cabinete, cu programare, cu timp suprapus și de multe ori nerespectat. Unii au parte mereu de sală de așteptare, de rând, de coadă, pe când alții intră peste rând, spre indignarea celor prezenți. Cred că este un fel de privilegiu să nu cunoști sensul așteptării și să beneficiezi doar de favorul de a nu aștepta.

      Civilizat este să aștepți, să știi să aștepți, să-ți aștepți rândul, cu sentimentul că toată lumea e ca tine, la fel, întru bună creștere și educație. De așteptat, așteptăm la semafor, la rând la casele din supermarket-uri, chiar dacă nu se creează o așa numită „sală de așteptare”. Așteptăm să ne îndrăgostim, să fim fericiți, să treacă timpul frumos.

      Așteptarea, în sine, e parte din existență. Ea trebuie să fie frumoasă, la locul ei și cu folos. De fapt, viața însăși este o sală de așteptare, de la un capăt la altul. Noțiunea de sală de așteptare poate căpăta și conotații filosofice, înțelese după experiența de viață a fiecăruia dintre noi. Viața ca sală de așteptare, deși nu știm ce ne așteaptă. Așteptăm uneori și nu se întâmplă, se întâmplă alteori lucruri/ minuni neașteptate.

      Cu sau fără sală de așteptare, ne așezăm într-un rând, într-o ierarhie, de obicei, ne place să ne însoțim cu oameni ca noi, cu care să ne asemănăm și să rezonăm frumos, fără a simți când trece timpul. Sala de așteptare e prilej de meditație. Când nu intervin povești rostite, când nu se creează dialoguri, la început mai timide și apoi din ce în ce mai îndrăznețe, mergând până la detalii de domeniul personal. Sala de așteptare e loc al personajelor cunoscute și necunoscute, comune sau străine, al aflării despre multe și despre mulți.

       Pentru a fi plăcută, sala de așteptare (ca sora ei, sala de lectură) e ca un fel de loc de mijloc, între trecut și viitor, ca un purgatoriu, al pregătirii prin gânduri, prin trăiri, prin cunoaștere.

      Sălile de așteptare sunt tot mai puține. Lumea își planifică altfel vizitele, drumurile. Tehnologia ne scutește de-a mai petrece/ pierde un timp într-o sală de așteptare. Și acolo unde mai există, în ele ochii se adâncesc în ecranele telefoanelor, fiecare cu lumea lui, cu tăcerile lui și cu un cerc, același cerc „strâmt și rece”, trăit singur și străin.

      Să mai păstrăm câte o sală de așteptare, pentru noi, pentru liniștea noastră, înainte ca ea să ajungă o piesă de muzeu !...

Elena M. Cîmpan