ESENTA IADULUI

Cei care merg in iad, dupa judecata particulara, fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in pozitia ca virtualitatea capacitatii de comuniune aflata in ei, sa fie actualizata . Cei care nu vor putea pleca din iad pana la judecata universala, vor ramane totdeauna in iad, aceasta este o taina a libertatii omului si o taina a impietririi lui intr-o libertate negativa, imposibil de depasit.

Focul din iad inseamna poftele care nu-si afla materia pentru a se satisface, iar aceasta pofta nesatisfacuta chinuie prin neputinta de a da o consistenta reala, imaginiloe placerii, ele isi amplifica aparentele placute si prin aceasta si puterea chinuitoare pentru neputinta de a gasi ipostasurile reale corespunzatoare. Elementul obiectiv al acestor chinuri ale iadului este lipsa materiilor care sa satisfaca aceste pofte, iar elementul subiectiv este efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa.

Asadar sufletele venite in iad dupa moartea trupului, nu primesc chinuri materiale, sau foc material, cum spune teologia catolica, aici vedem ca sufletele respective nu pot sa-si orienteze dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu, ca bun spiritual, ele raman permanent in regretul ca nu se mai pot bucura de placerile materiale cu care s-au obisnuit in mod exclusiv, de aceea nu pot accede la bucuriile spirituale care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala suprema.

Iadul inseamna vointa de a face pacatul si durerea neputintei de a-l face, iar prin aceasta neputinta omul este scos din relatia cu bucuriile, relatiile lui cu realitatea sunt taiate, el ducand o existenta de cosmar, este izolat total in groapa singuratatii, iar demonii si propriile pofte il chinuiesc permanent. Este o subiectivitate crescuta monstruos care il face sa nu mai vada realitatea altora, nici macar nu mai poate avea acele contacte patimase, fugitive, cu ei. Astfel cade intr-un absurd fara vreun sens, fara a cauta sa iasa din el, fara speranta de plecare, totul aici este urmarea pacatelor facute in viata pamanteasca. Este o singuratate in care esti tinut de uratenia celorlalti ca tine, este o singuratate fara interiorizare si pace, lipseste orice gram de iubire, esti in mijlocul urii tuturor, aici se chinuiesc toti intre ei, toti se apara de toti, omul se inchide in sine, se altereaza profund si nu mai poate fi o realitate obiectiva pentru altii, se ingroapa intr-o indiferenta totala.

Cel impietrit in mandria sa nu poate admite ca cineva il poate iubi pe el, cand el nu poate, insa ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descopera ca acela care depinde prin infinita lui iubire, de aceea nici Dumnezeu nu i se poat face evident ca persoana iubitoare care nu doreste a-l primi in aceasta calitate. De aceea Dumnezeu i se arata ca iubire doar aceluia care-L doreste pentru iubirea Lui. De aceea sf. Isaac Sirul a spus ca iadul este o pedeapsa a iubirii. Dumnezeu isi manifesta iubirea Sa, dand celor din iad existenta vesnica, prin aceasta El arata valoarea foarte mare a persoanei umane. Daca ar lasa la existenta vesnica doar pe cei din rai, n-ar respecta libertatea omului pe care tot El a dat-o lui, n-ar respecta chiar pe omul care se impotriveste Lui, chiar si pe cei din iad, Dumnezeu ii tine prin existenta acestora intr-o legatura cu Sine, prin aceasta Creatorul manifesta o chenoza, adica pe de o parte El nu-i scoate din starea lor de impietrire dintr-o libertate care-L neaga (caci ar trebui sa le anuleze libertatea), pe de alta parte nu vrea sa ii distruga pentru ca nu doreste sa dispretuiasca existenta si libertatea lor. Dumnezeu a hotarat sa-i mentina in atitudinea lor de refuz fata de El.

Vesnicia iadului ne arata acel tainic paradox al libertatii celui care nu poate gasi viata adevarata in libertatea comuniunii si de aceea nici n-o cauta. Dumnezeu nu-l anuleaza pe pacatos, chiar daca prestie necainta lui vesnica, ci il respecta chiar si-n aceasta conditie, este o eterna pastrare a omului in relatie cu Creatorul.