Fata Pădurii

Copila de ieri din vârful Măgurii –Leşu, Veronica Oşorheian, îşi reaminteşte cu emoţie de legendele locului, ca de exemplu „Fata Pădurii”, cu păr lung până-n călcâie şi ochi negri ca şi noaptea, despre care se duse vestea-n şapte sate, că umblă-n miez de noapte, purtând clopul pe-o ureche, o femeie despletită, cu o sprânceană ascuţită, cealaltă arcuită, spatele o scorbură, rochia din volbură.

Această fiinţă închipuită este o sperietoare a sătenilor de la poalele codrului, care circulă prin viu grai de la o generaţie la alta ca o legendă populară cu multe semnificaţii.

Ea domină natura şi poartă snopi de ierburi tămăduitoare, de unde busuiocul cel magic era de nelipsit.

De obicei, zvonul acestei fiinţe închipuite era lansat în special de oamenii fricoşi şi de cei cuprinşi de singurătate, oameni slabi de îngeri, care din dorinţa de a-şi disciplina copiii, apelau la momâi, la fiinţe neomeneşti ce puteau să-ţi provoace un rău, dar şi fapte bune pentru cei ascultători prin tămăduirea unor dureri pe bază de plante miraculoase numai de Fata Pădurii sau de moroi ştiute.

Veronica, dă valenţe superioare acestei creaţii folclorice, valorificând puternic geniul creativ popular al oamenilor locului, iubitori de mirajul povestirilor rămase din moşi strămoşi, pe calea glăsuirii sau a oralităţii prin şlefuirea cuvântului rostit sub formă de poezie.

Partea grafică aparţine unui alt leşan, Vasile Gălan, un creator popular autentic, adaptat cerinţelor artistice contemporane prin cultivarea cu mare succes a artei naive ţărăneşti.

Autoarea are un spirit de dăruire totală pentru identificarea cu omul de pe Leşcior sau de la poalele Heniului, un act de iubire faţă de Cel care toate le conduce. Ea este cunoscută de toţi leşenii şi nu numai ca un erudit ascuns sub aspectul maiestos de someşan.

Oamenii au tăiat pădurea stricând Casa momâilor, nesfârşită şi noptoasă, doar povestea a rămas, şi mă-ntorc la ea mereu că-i povestea mea de-acasă.