Legenda Fetei Pădurii

Scriitoarea Veronica Oşorheian, de loc din Leşu Ilvei, stabilită de ani buni la Alba Iulia, propune, prin intermediul Editurii Reîntregirea întâlnirea cu legenda Fata Pădurii, un duh cu înfăţişare de femeie, cu păr lung şi apucături ciudate, întâlnit în codrii bistriţeni. Cel de la care a auzit pentru prima dată legenda Veronica Oşorheian este un bătrân pe nume Şuvei, slugă credincioasă a bunicilor, care a auzit-o pe Fata Pădurii ţiuind pe Cişere atât de tare încât a zăngănit joagărul care era agăţat în cui, în tindă. Poemul Veronicăi Oşorheian este însoţit de ilustraţiile lui Valer Gălan, care dă o altă faţă cărţii, ridicându-se într-o spaţiu creativ aflat undeva deasupra artei naive propriu-zise. Cercet. şt. dr. Gabriela Mircea spune despre această carte că este sprijinită puternic pe geniul creativ popular, pe experienţa modelatoare seculară al unui popor iubitor de mirajul povestirii, iar firul epic este transpus poetic prin vibraţia magică.

Aurel Pantea a apropiat această creaţie poetică a Veronicăi Oşorheian de arta naivă, ceea ce se putea desigur face, din moment ce poemul ni se prezintă mult prea explicit. Poemul începe exact cu descrierea momentului aflării legendei: „Moş Şuvei spunea o dată/ O poveste despre o fată/ Cu păr lung până-n călcâie/ Faţă smeadă, arămie/ Ochii negri ca şi noaptea/ O sprânceană ascuţită/ cealaltă arcuită/ Spatele o scorbură/ Rochia din volbură/ Ţâţe grele, încărcate/ Şi călcâiele crăpate”. Ea se ivea întotdeauna „în calea bărbaţilor/ cu gândul de a-i ademeni”. Povestea este aceeaşi, cu diferite nuanţe, în toate satele de pe Valea Someşului. Se spune că un tânăr, venind din târg, din Rodna Veche, „O femeie despletită/ La podeţ l-a întâmpinat/ Şi l-a ademenit cu struţul/ Cel de buruieni alese”, adică cu leacurile pentru toate bolile. Acesta fiind curios din fire, întrebă despre fiecare buruiană, iar şireata îi răspunse: „Dacă vei dori să afli/ Gustul dulce al iubirii/ Vino-n patul meu de cetini/ Într-o zi de luni sau vineri”. Prinzându-se de pericolul care-l paşte, bărbatul leagă de mâini cu brăcinarul Fata Pădurii, însă până la urmă, făcându-i-se milă de aceasta, îi dă drumul. În alte povestiri, Fata Pădurii sperie aşa de tare un bărbat ce merge după lemne încât acesta ajunge mut acasă, tras de boi. Astăzi, această povestire încărcată de semnificaţii este din ce în ce mai rar întâlnită în satele noastre, copiii pătrunzând în lumea modernă cu ale ei poveşti: „Nu mai este fata asta/ Prin aretul ce-l ştiu eu/ Oamenii au tăiat pădurea/ Nesfârşită şi noptoasă/ Doar povestea a rămas/ Şi mă-ntorc la ea mereu/ Că-i povestea mea de acasă”.

Veronica Oşorheian are darul de a readuce în atenţia generaţiilor actuale poveştile de pe Valea Ilvelor.