Anotimpul de altădată

Crescută pe Valea Ilvelor, stabilită acum în Cetatea Unirii, la Alba Iulia, scriitoarea Veronica Oşorheian păstrează în sufletul ei bucuria tradiţiilor. Volumul „Anotimp cernut”, Ed. Armonii Culturale Adjud, surprinde în primul rând prin ţinuta grafică, coperta înfăţişându-ne pictura „Seceriş” a regretatului Valer Gălan. De asemenea, desenele realizate de Elisabeta Stremţan, care însoţesc versurile, dau o nouă viziune artei. În poezia Veronicăi Oşorheian găsim „liniştea cerească” aşezată pe glia străbună atunci când „Din afunzimi de codrii/ răsună lin şi stins” actul creaţiei. O poezie venită din inima celei care a gustat din bunătăţile pământului: „Lapte acru în bărbânţă/ Proţăpit de cer/ Satul dăinuie în liniştea patriarhală”. Copilăria este una dintre temele preferate ale Veronicăi Oşorheian, care peste timp mulţumeşte zonei şi oamenilor care au dat-o lumii: „Sfinţită a fost locul/ care m-a dat/ De miresme bătrâne/ De brad fulgerat/ Sfinţită a fost apa/ Din scalda dintâi/ De miresme de stele/ Puse căpătâi/ Sfinţită a fost vorba/ Cântată de maica/ Sfinţită a fost porunca/ Rostită de taica”. Când cei ai locului se risipesc precum florile pe pământul străinătăţii în trăiri blânde şi fireşti îşi redescoperă identitate. Ştiindu-şi calităţile de mesager al cuvântului, poeta dedică versuri inedite creaţiei: „Când bunătatea/ Şi dragostea/ Credinţa şi harul/ Umplu paharul/ Unui poet/ Preaplinul acesta/ Se varsă ca mierea/ Nutrind, fericind/ Singuratice inimi/ Năpădite de amarul/ Mai amar decât fierea”.

Poezia, cu vers clasic sau modern, este o înlănţuire de sentimente, astfel încât cuvântul devine refugiu pentru omul dornic de a cunoaşte lumina… „Răsare soare/ În orice loc unde-i simţire/ Copilăria-i sărbătoare/ Şi raiul fără izgonire”. Porunca Domnului este puternic impregnată în gândul poetei, astfel încât rugăciunea se înalţă precum o lacrimă întru cinstirea divinităţii, atunci când: „O lacrimă a nopţii/ Îndoaie firul plăpând de iarbă”. Ruginiul dealurilor, umbra pădurii, cântecul de copil, doina străbună, toate sunt oglindite în aceste versuri în care se vede chipul străbunilor: „Bătrâni sfioşi/ ce ascultaţi cuvântul/ Din vremurile/ Tinereţii voastre/ Mă uit la voi/ Precum mă uit la sfinţii/ Care au slujit pe rând/ Credinţei voastre”. Apoi, sărbătorile, fiecare cu farmecul ei, cântecele pentru părinţi, dragostea de neam sunt şi ele bine conturate la Veronica Oşorheian: „În rugăciuni voi pune viu trecutul/ ca să dospească precum rodul viei/ Şi să se primenească precum lutul/ Cu snopi bogaţi la începerea chindiei”. Răsplata pentru sacrificiu întru creaţie este primirea luminei sfinte: „În noaptea sfântă/ Lumina înveşmântă/ Şi cer şi pământ/ Şi bogat şi de rând/ Luminează lumină/ Şi cer şi grădină/ Şi orice inimă/ Curată creştină/ Ori pătată de vină”.

Veronica Oşorheian aduce un cântec prelung al creaţiei străbunilor, revizuită şi rebrenduită prin gândul unei urmaşe de cinste a ilvenilor.