O poetă din Ţara Năsăudului

Veronica Oşorheian, coborâtoare în inima Ardealului, la Alba Iulia, din ţara Năsăudului a debutat cu o carte de „amintiri din copilărie”, povestind anii vârstei fericite petrecuţi în Leşul Ilvei, ca şi Ion Creangă. Şi tot ca în Creangă „amintirile” se încheie odată cu părăsirea satului şi plecarea la şcoală, la oraş.

Am scris despre această carte, subliniind autenticitatea povestirii, conferită de sinceritatea trăirii aducerilor aminte.

Am amintit această scriere de debut a Veronicăi Oşorheian, pentru că acest volum de poezii este, în mare parte, o evocare a copilăriei, şi, în relaţie tematică cu acel volum memorialistic.

La intitularea volumului autoarea a avut ezitări, neştiind ce să aleagă: Întoarcerea acasă, Veşnicia anotimpurilor, Snopi de stele. Primele două titluri sunt adecvate temelor de poezie, al treilea, sugestiv metaforic, este o definiţie poetică a poeziilor – „snopi de stele”. Aş alege – Veşnicia anotimpurilor sau, de ce nu, chiar Anotimp cernut, ultima sugestie a autoarei.

În felul acesta prima poezie ar explica şi titlul volumului, fiind o prefaţă lirică şi ar fixa coordonata tematică fundamentală, căci Veşnicia anotimpurilor este povestea în versuri a copilăriei sale, evocată cu nostalgică duioşie „Rosturi mai găsim,/ Dar linişte nu-i decât acolo/ Prin locuri străbune,/ De unde venim./ Liniştea cerească,/ Numai acolo/ Poate fi găsită,/ În orice anotimp/.

Urmează rotaţia anotimpurilor, într-o veşnicie ritualică – muncă, sărbători, şezători, clăci, - o bucurie a vieţii, amintind de exclamaţia din Pastelurile lui Alecsandri: „Sfântă muncă de la ţară, izvor sacru de rodire/ Tu legi omul cu pământul într-o sfântă înfrăţire/”.

Şi după această fastuoasă enumeraţie poetică, a muncilor şi sărbătorilor şi a bucuriei rurale, poeta are dreptate să ne întrebe concluziv, într-un inspirat joc de cuvinte :„Mă credeţi/ Că liniştea are ţara ei/ Acolo la ţară?/”

„Copilăria-i sărbătoare/ Şi raiul fără izgonire” – Darurile prunciei, Întâiul păcat, Ucenicie, Peisaj nostalgic, Povaţa moşului, Dangăt sfânt vin să confirme această convingere a poetei, dând satului natal imaginea sacră a unui loc nu numai de neuitat, dar şi unic prin emoţia unor simţăminte: „În Casa Domnului, oriunde am intrat,/ Întotdeauna l-am simţit aproape,/ Dar clopotele nicăieri nu bat/ Ca-n satul meu, cu sunete curate./ Şi toaca, parcă, are un glas anume -/ Mai altcumva decât al celorlalte;/ Când bate, ţi se pare că îţi spune/ Chemările să nu-i fie uitate./”.

Tot ca „semne” ale acestor de neuitat ani ai copilăriei sunt evocate locuri din sat într-o manieră cvasi-legendară (vezi Povestea Leştiorului), e omagiată întâlnirea Fiilor satului – Leşu 2003 sau gruparea de năsăudeni, trăitori la Cluj, din jurul publicaţiei de frumoasă tradiţie grănicerească „Virtus Romana Rediviva”.

Desprinderea de satul natal şi plecarea la învăţătură e însoţită, ca-n poeziile lui Goga, de poveţe de bună purtare, precepte ale moralei creştine, („Zi Tatăl nostru sara, dragă/ Şi să te porţi la–nvăţătură” – spunea mama din poezia lui Goga), de data aceasta rostite de tatăl copilei: „- Ai grijă, fata mea, să nu minţi niciodată,/ Aur să fie în jur, să nu furi că- i ruşine;/ Răspunsul dă-l atunci când fi- vei întrebată,/ Şi-aminte ia la cei mai înţelepţi ca tine./”.

Venind din „ţara” lui Andrei Mureşanu şi George Coşbuc, Veronica Oşorheian nu se putea sustrage complet influenţei acestora: cu primul are în comun câteva ode ocazionale, închinate unor celebrităţi locale ori unor vrednice învăţătoare, cu ocazia pensionării acestora; ecourile din Coşbuc sunt mai adânci şi mai interesante. Nu este vorba – ne grăbim s-o spunem – de pastişe literare ci de replici moderne sau postmoderniste la poezia tradiţională coşbuciană: avem şi la Veronica Oşorheian o Nuntă ţărănească cu momentele ritualice, dar şi cu plăcerea rostirii unor cuvinte şi expresii locale şi cu o versificare sprinţar –umoristică, amintind de Topârceanu; avem o Răsplată care ar putea fi pusă în legătură cu Rea de plată, idila coşbuciană, cu menţiunea că aici fata este mult mai generoasă şi cu inefabile daruri, versurile căpătând încărcătura sugestivă a unei iubiri nemărturisite în gesturi tandre, ca o expresie a dragostei, cu puteri vindecătoare: „Pentru sacul plin de mere,/ Mult prea mare pentru mine,/ Ai primit o mângâiere,/ Leac să-ţi fie până mâine./ Pentru nuca ce mi-ai spart-o,/ Să-mi pui sâmburele-n mână,/ Vorba dulce eu ţi-am dat-o/ Leac să-ţi fie o săptămână./ O privire drăgăstoasă,/ Ai primit tot ca răsplată,/ Pentru o zi de mai, frumoasă,/ Leac să-ţi fie vara toată./ Te-am învăluit cu drag,/ În a genei mele umbră,/ Stând de vorbă lângă prag,/ Leac să-ţi fie vreme lungă./”.

Tot aşa O scrisoare de la Muselim–Selo îşi află ecou în Scrisoare trimisă pe front, în care un tată îi scrie feciorului plecat la război, că ar avea mare nevoie de ajutorul său în gospodărie şi la muncile câmpului, dar în finalul epistolei, îşi dă seama că şi mai mare nevoie are ţara aflată „în mare suferinţă”, şi, în faţa acestei evidenţe, dorinţa lui i se pare nepotrivită: „E prea mult, totuşi, Dumitre, ce-mi doresc;/ Vezi ţara e în mare suferinţă;/ Braţe vânjoase, desigur, o slujesc/ şi ce-aş vrea eu nu este cu putinţă./”.

Înclinaţia spre poezia epică (legendă, uneori cu elemente de fabulă, Fata pădurii, Povaţa moşului, Povestea bradului) poate fi tot de sorginte coşbuciană. Pastel este o frumoasă „noapte de vară”, iar Obârşia Doinei – un emoţionant omagiu liric al acestui cântec popular, elogiat de atâţia poeţi români.

Poeziile de dragoste se îndepărtează de epic, recompunând scene şi gesturi care s-au gravat puternic în memorie căci aşa cum spune într-un stih frumos „fi-va, pururi sfântă, amintirea”. În delicateţea notaţiilor, în priceperea de a opri aceste notaţii pentru a declanşa în mintea şi inima cititorului sugestii, sunt în aceste scurte poezii, câteva reuşite certe ale volumului.

Este o tendinţă de modernitate în aceste versuri, o dorinţă de a depăşi epicul: „Cândva,/ Sâni rotunzi a fost lutul/ Din mâna olarului./ De aceea îl mângâie/ Cu atâta dăruire/ Zămislind ulciorul străvechi./” (Măiastra mângâiere).

Sau: „O lacrimă a nopţii/ Îndoaie firul plăpând de iarbă./ Raza de soare/ Îl eliberează/ De povara splendorii./” (Roua).

Vezi şi: „Covorul de iarbă/ Mângâie talpa/ Care-l strivește./ Sculptura/ Sărută gura dălţii/ Din mâna cioplitorului./ Bobocul de floare/ Se dăruie, cu toată frumuseţea,/ Aceluia care-l culege./” (Resemnare).

Aşa cum reuşite ale volumului sunt şi poeziile religioase (Credinţă statornică; Învredniceşte- ne, Doamne; Părere nedesluşită; Dangăt sfânt ş.a.), completând armonios, cu imaginea credinţei, icoana satului din copilărie.

Veronica Oşorheian nu trebuie să se teamă că are un „cântec demodat”, pentru că în poezie, mai mult decât orice, contează emoţia lirică pe care o produc versurile; şi nu trebuie să se teamă de întrebarea, pe care şi-o pune în finalul poeziei Vis îndoielnic, în care, într-o sugestivă paralelă, aseamănă truda poetului cu a plugarului: „Căci nu întotdeauna vin ploile la vreme/ Şi ţolul de omături nu e destul de gros,/ În nopţi târzii şi line, bietul poet se teme/ Şi se întreabă-n sine: ce scrie-i de folos?”. Întrebare la care cel mai bun răspuns ni-l oferă Poeţii, portret şi „artă poetică” totodată: „Când bunătatea/ şi dragostea,/ Credinţa şi harul/ Umplu paharul/ Unui poet,/ Preaplinul acesta/ Se varsă ca mierea,/ Nutrind, fericind/ Singuratice inimi”…