Poezia meleagurilor natale

,,Poezia Veronicăi Oșorheian se încadrează în spiritul tradițional transilvan”

 (Iacob Naroș)

Satul natal Leșu este universul din care Veronica Oșorheian își extrage sursa de inspirație, atât în volumele de proză, în cele de poezie, despre el scrie în studiile sale monografice, folclorice și memorialistice. Ea este poeta meleagurilor natale, a ,,matricei originare”, înscriindu-se, așa cum bine observa criticul literar Iacob Naroș, prefațatorul volumului de versuri ,,Anotimpul macilor” (Editura ,,Ecou Transilvan”, 2018), ,,în spiritul tradițional transilvan”.

Poeta ne oferă o ,,fotografie lirică” a satului de obârșie, surprinzând un ,,colb de trăiri”, uneori nostalgice, coborând pe undele amintirilor în copilărie, într-o lume cu ,,fâlfâiri mitologice” (Cornel Cotuțiu), ,,cu inserții de rostire neaoșă” (Cornel Cotuțiu), cu toponime specifice locului, cu peisaje de pastel.

Ființa tutelară a copilăriei sale este mama, căreia îi dedică și primul ciclu de poezii al volumului, ,,Anotimpul macilor”. Satul poetei are ceva din seninătatea naturii din pastelul ,,Dimineața” al lui Vasile Alecsandri. O parte din poeziile volumului încep cu o secvență lirică reușită, continuă cu o parte mai lungă narativă, probabil un reflex al prozelor sale scurte, textul încheindu-se liric și sugestiv. Putem exemplifica prin poezia ,,Ploaia” care începe frumos: ,,Vara/cu coatele pe munți…”. Se continuă cu o secvență narativă despre un copil bolnav dus de tatăl său la un doctor. Finalul revine în matca lirică: ,,Și mama era în vârful muntelui”. Sfârșitul unor poeme luminează întreaga poezie, oarecum salvându-le: ,,Popa Leonte ara cerul.” (,,Scrisoare pentru alt tărâm”).

Mama, înșurubată în menirea ,,de a duce firul vieții” (,,Sfânta menire”), își continuă și în ceruri activitățile domestice, ,,pui blide stelare”. Mama este năzdrăvană, ca în amintirile lui Ion Creangă: ,,Leac, din leacurile multe,/ Dacă pui palma pe frunte,” (,,Aripi de înger”). ,,Sânul mamei” a căpătat toate mirosurile universului natural al satului. El miroase ,,A pământ bogat și reavăn”, ,,a rouă”, a ,,ierburi de leac”, a ,,mireasmă de roșie petală de mac”, ,,a miez de nuci”, a ,,struguri busuioacă și proaspătă otavă”, ,,A holdă secerată și a pâine aburindă”, a ,,busuioc, din struțul popii”, ,,A cald omăt”, ,,A liniște de prunc”, ,,A rugăciuni și-a nopți cu lampă trasă,” (,,Sânul mamei”). Lumina cernută ,,Prin verdele nuc” (,,Cântec domol”) este asemenea făinii cernută de mama.

,,Reflecțiile” (ciclul doi) poetei apar în finalul unor poeme ca niște concluzii, uneori moralizatoare: ,,Fiecare urcă/o Golgotă” (,,Dealul Golgotei”).

Am întâlnit câteva poezii care m-au dus cu gândul la maniera poetică a scriitorului Menuț Maximinian. Ele au la bază o imagine vizuală amplă, o privire, aș zice, din dronă, cu un incipit și cu o încheiere sugestive: ,,Drepți ca sfinții,/mestecenii/iau urma cerului;” (,,Lumânări albe”).

O ,,Casa noastră” (Octavian Goga) este poezia ,,Imagini regăsite”. Nostalgia sfârșește interogativ: ,,Cu ochii mirați,/oglinda apei îmi pune întrebări/ la care nu știu să răspund”.

O artă poetică se vrea poemul ,,De dragul tău”, poeta fiind o hoață care fură ,,cerul culcat în lacuri/vara despletită”. (,,De dragul tău”).

Veronica Oșorheian este bucolică, trăiește sub scurgerea anotimpurilor (,,Toamnă duioasă”) pe plaiuri de pastel (,,Peisaj de mai”) care stimulează bucuria vieții (,,Anotimpul macilor”)  ca în poezia ,,Vara” a lui George Coșbuc. Poeta poate fi și nichitstănesciană: ,,aleg papuci cu talpă silențioasă,/când mă furișez lângă tine,/să nu-ți ucid visul.” (,,În primăvara dintâi”).

În ,,Ocazionale” întâlnim câteva secvențe lirice care scot la iveală tentațiile de epigramist ale poetei.

Satul de altădată, care astăzi tot mai mult se mută în muzeu, are în Viorica Oșorheian un evocator sincer, care provine din vatra lui și care ne atenționează grav că vremea ,,imposibilei întoarceri” a sosit, deși ea mai speră să o amâne: ,,Până are un colț de sat,/Omul nu-i înstrăinat.” (,,Nucul din Ighiu”).