Gospodărirea posterității

„De ce să las eu pe mâna posterității ce rămâne după mine? Îmi gospodăresc eu faptele; adun, clădesc eu ceea ce am săvârșit biobibliogafic.” (Cornel Cotuțiu)

În „Cuvânt de început”, al volumului „Calendar de amurg (75)” (Editura „Ecou Transilvan”,Cluj-Napoca, 2024), poeta, prozatoarea, folclorista, coordonatoarea de volume, autoarea de studii monografice, Veronica Oșorheian, de pe pragul celor 75 de ani de viață, anunță asemeni unui mare campion sportiv, că „intenționează” să se retragă din „activitatea scriitoricească, fără surle și tobe.” (Eu nu o cred.). În gestul ei curge ceva atavic, pornind din stirpea ei de țărani gospodari din Leșu. „Ca un temeinic gospodar” (Cornel Cotuțiu - ,,Ce-și face omul cu mâna lui...”, volumul „Felurite feluri II” (Editura „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2024), ea nu vrea, afirmă Cornel Cotuțiu, să lase ,,pe mâna posterității ce rămâne după mine? Îmi gospodăresc eu faptele; adun, clădesc eu ceea ce  am săvârșit biobibliografic.”

Cartea „e un autoportret încheiat” (Cornel Cotuțiu), ea se deschide cu un „Cuvânt de început”, o motivare a ei, urmată de mulțumirile autoarei pentru cei care i-au jalonat destinul literar. Viorica Oșorheian își explică ascendența sa din „ramura de țărani” din Leșu, străbunicul ei fiind Mihai (Mihăilă) Mălai („Istoria renumitei familii Mălai din Transilvania, Leșu” a lui Marius Mălai, 2007). Prima zvâcnire  a conștiinței de sine, a prozatoarei, s-a iscat în copilărie, de pe piedestalul cuptorului bunicii: „de acolo, de pe cuptor, priveam lumea de sus și mi se părea că sunt om mare.”

,,Mijirile atracției spre cuvântul scris” (Viorica Oșorheian) s-au produs târziu (,,Târziu, dar s-a petrecut”), la pensionarea  unei colege, căreia îi dedică o poezie. Poetul Aurel Pantea și scriitorul Eugen Curta îi vor ghida  debutul poetic, volumul ,,Dor de copilărie” (1999).

În „Crezul meu literar” poeta își exprimă „dorința de a relata fapte și stări sufletești pe care le-am trăit ori le-am văzut trăite”, cu speranța că  va fi citită, dar și cu „îndoiala” reversului care i s-a „cuibărit” în suflet. Își compară harul poetic cu munca plugarului aureolată de speranța posibilei recolte: „E vis, la început, speranță-i, mai târziu,/Și trudă binecuvântată, de plugar.../Fără să știe dacă va culege.../În nopți târzii și line, bietul poet se teme/Și se întreabă-n sine: ce scrie-i de folos?” („Vis îndoielnic”).

Debutând cu poezie, Viorica Oșorheian  deschide volumul aniversar cu „Poeme”, unele inedite, altele publicate, cele care i-au fost mai dragi, „mai aproape de suflet”, unora mai adăugându-le câte ceva.

Plecată din  mirificul sat al copilăriei, poeta a luat satul cu ea, la Alba Iulia. De fapt ea a rămas în Leșu: „Acolo m-am născut, acolo am rămas-/Cu toate ale mele, cu toate ale lui,” („Satul”). Reîntoarcerile în matca natală sunt tot mai rare: „Popasul meu, la matcă, e tot mai rar de-acum,” („Popas la matcă”). Ea revine acasă prin intermediul amintirilor pe care le-a „întrupat” în versuri, în proză, în studii de etnografie, în care lume obârșiilor sale, satul, este „personajul principal”. Prin scrierile sale, despre satul natal, poeta , metaforic, devine, „subțire umbră ce poate răcori” („Popas la matcă”).

Întâi își „răcorește” dorul de satul ei și apoi prin poezia ei ne cheamă într-un muzeu, în care ea este ghidul care prezintă cititorului Leșul ei drag, acesta fiind convins că satul ei a rămas tot așa, ca în amintirile sale: „Poveștile de-aici sunt cele de pe-atunci,” („Poveste cu tâlc”). De aceea o crezi pe Viorica Oșorheian și uneori ceea ce „se întâmplă” în poemele sale, cu vădită derulare scenică și narativă, te trimite cu gândul la poezia lui George Coșbuc. Fata din poezia coșbuciană „La oglindă”, apare și în poezia „Poveste cu tâlc” a poetei, tânăra descoperindu-se pe sine în fața oglinzii: „-și eu să mă cred fată,/Cercându-le-n oglindă, pe-ascuns și rând pe rând.” („Poveste cu tâlc”).

Avem de a face în poemele Veronicăi Oșorheian  cu o cronică în care apar toponimele localității, poveștile, legendele, muncile câmpului, marile evenimente din viața omului, cu implicarea întregii comunități în desfășurarea lor, peste ele plutind  și „fâlfâiri mitologice” (Cornel Cotuțiu). Aici totul curge ciclic, ca în romanul „Baltagul” al lui Mihail Sadoveanu, „rânduiala casei” („Cadență rurală”) are desfășurătorul ei, „cum știa din bătrâni:” („Cadență rurală”), „păstrată din străvechime,”, „După anotimp, se ocupau de celelalte lucruri,” („Cadență rurală”). În acest univers arhaic, parcă retras din fața istoriei, fața ei tragică este prezentă. Bunicul are un briceag „câștigat/la jocul de cărți, într-un lagăr rusesc.” („Povești și binecuvântări”), tatăl a participat „la nedoritul război,” („Povești și binecuvântări”), „Canonicul Titus Mălai” a fost deportat în Rubla, în perioada comunistă. Pădurea devine loc de refugiu „când s-a instalat patrula nemțească” („Picioru’ lu’ Mălai”). Predarea dărilor („Vremea dărilor comuniste”) era însoțită de „sudalme scrâșnite” ale tatălui, iar „zălogașii” erau păcăliți prin inedite tertipuri.

Muncile pământului se desfășoară într-o atmosferă bucolică („Cărarea ursului”, „Povești și binecuvântări”). Copilăria apare  în mai multe poezii. „Ulița lui Calistrat”, pare o coșbuciană „Iarna pe uliță”. Copiii repetă experiențele părinților, când sunt la oi, pierd turmele („Țintarul”). Spre noile transformări ale satului poeta aruncă  săgeți ironice, vechile obiecte de lemn, sunt puse pe foc: „Când s-a crăpat maiul, l-am pus pe foc.” („Vremuri mai noi”). Unele poeme sunt o „față” lirică a unor studii ale autoarei. Poezia „Jariștea (Vatra  cu focul nestins)” este o discuție toponimică despre originile satului Leșu, la care se adaugă  un pomelnic al preoților satului, al personalităților, născute aici, relatare despre istoricul vieții culturale a Leșului, hrisoave de aducere-aminte. „Parada dascălilor” satului se întitulează simbolic „De dragoste”.

Figura tutelară din amintirile poetei este mama. Ea împărtășește soarta țărăncilor obișnuite, crescătoare de prunci („Timp răsfoit”), lucrătoare alături de soțul ei. Dialogul imaginar al poetei cu mama plecată dintre cei vii este directă, simplă și emoționantă: „Spune-mi, mamă, cum o duci?/Facu-se pe-acolo nuci,/Ca să ai să-mparți la prunci-/Dacă-ți vin colindători?” („Timp răsfoit”). Nașterea copiilor urmează etape specifice, ancestrale: „durerile sunt duioase – la început,/devin nobile, apoi („Întrupare și menire”). Una dintre cele mai bune poezii, apreciată de criticul și istoricul literar Ion Buzași, de criticul literar Iacob Naroș este „Sânul mamei”, „acest impresionant crochiu olfactiv al sânului mamei” (Cornel Cotuțiu): „A pământ bogat și reavăn mirosea,/A pământ sfințit de raze-nvăpăiate//Și a rouă descântată-../a tinere ierburi de leac,.../Și a mireasmă de roșie petală de mac/A pere coapte..., a miez de nuci bătute,/A struguri busuioacă și proaspătă otavă.../A  holdă secerată și-a pâine aburindă,/A busuioc, din struțul popii,.../A cald omăt.../A liniște de prunc blagoslovit,/ A rugăciuni și-a nopți cu lampa trasă, /A tânăr trup în lacrimă sfințit,”. Un ecou liric al studiului său „Nunta țărănească”(2010) este poemul „Nunta cu drumul legat”. Un corespondent al poeziei, partea a doua, a lui Vasile Alecsandri, „Concert în luncă”, este „Concert primăvăratic”. Notele de pastel sunt mai abundente în poezia „Semne de primăvară”.

Sentimentul de „amurg” se strecoară în câteva poeme. Satul, cu toponimele lui („Cărări”) s-a mutat „în amintiri” și s-a transformat într-un „mocnit” și „tainic dor”. Acum la sfârșit de „Seceriș” creator, o dulce  „îndoială” („Crezul meu literar”) îi dă târcoale poetei: „Și cui îi pasă, oare, de secerișul meu,.” („Seceriș”). Cu modestie, cu sinceritate testamentară, amintind de Tudor Arghezi („Testament”), poeta  concluzionează. „Nu-i cine știe ce, dar las și eu o urmă,”.

Drumul său existențial revine la începuturile lui. În grădina cumpărată la Ighiu, profesorul de română Gheorghe Barbu îi spune: „ -Doamnă, ați ajuns de unde ați plecat.” Ea îi răspunde că și-a cumpărat o greblă și că: „Mi s-a făcut dor să adun fân.”

După „Poeme” urmează vreo 37 de „Opinii critice”. În „Addenda” se mai adaugă două articole despre poetă , semnate de Menuț Maximinian și Cornel Cotuțiu.

„Fișa bibliografică” conține date autobiografice, colaborări la diverse publicații,, parcursul profesional, cărți publicate, un volum îngrijit, volume coordonate, articole  în volume și publicații omagiale, prezențe în dicționare literare și alte publicații literare, comunicări, înregistrări, distincții obținute, premii literare. Volumul se încheie cu un ,,Album ilustrativ” comentat.

Trebuie menționate ilustrațiile și coperta, datorate lui Andrei Medinski, pictor și scriitor, fostul ei coleg la  școala din Leșu, în perioada,când ea a fost învățătoare suplinitoare aici.