Veronica Oșorheian - 75

Veronica Oșorheian

Picioru' lu' Mălai

Unii credeau că locul are legătură

cu cei din vița Mălăienilor.

Din vremuri străvechi, a fost

și a rămas proprietatea satului.

Când anotimpurile erau dușmănoase,

de acolo se da știre sătenilor -

că vin negustori cu mălai.

Hai, la mălaaai!!!

striga (de pe culme) dobașul satului,

cu glas furios și îndesat

(și el cu o casă plină de prunci),

cătrănit de lipsa bucatelor.

Pentru urletele aruncate peste sat,

căpăta câteva cupe de boabe,

în traista țesută din cânepă.

Acolo, pe culme, ales-au sătenii temelie

pentru Crucea luminată -

strajă Bisericii ctitorită de Anton Mălai

și far pentru colina cu dalbe lăcașuri

răsfirate spre nord.

Sub poala pădurii, semn rămâne Crucea

și îndemn pentru fiecare călător.

Raze de la Crucea luminată

se revarsă spre veranda lui Toma Artene.

Laolaltă cu Florea și Domnița depănăm

amintiri din scrisorile lui Toma –

adunate, spre neuitare, în volumul Sărsănuța cu scrisori[1].

Rar se întâmplă să găsești un epistolar atât de bogat,

cu vești din Szolnok, Debrecen, Niregyháza ... -

cu nume mobilizate și cu atâtea nevoi ale sătenilor.

Alături de o vecină, pe culme a urcat și bunica.

S-au ascuns în pădurea de sub Heniu,

când s-a instalat patrula nemțească

în casa noastră. Nemții făceau foc

în soba așezată în târnaț.

Un fuior de fum s-a ridicat din colțul casei.

Cu sufletul la gură, a coborât bunica.

Niște cărbuni căzuseră pe podele.

S-au speriat și nemții.

Fântâna mai dăinuie – că-i bun izvorul.

Amurg

Îmi pare că-i amurgul mai limpede și lin,

Iscat din împliniri  și calmă așteptare

A unui timp grăbit, dar protejat divin

De încercări banale - cum poartă fiecare -.

Cu gândul mă așez, pe laița de la poartă,

Cum, mai demult, ședeau bătrânii la taifas

Și-arunc peste coline privirea-nseninată

De glasul argintiu venit dinspre zăplaz.

Așa am fost și eu, cândva, acolo-n sat,

Pândeam la cei din jur și-i întrebam ades:

Cine clădise munții cu vârf întunecat?

Și cine i-a dat mamei glas dulce și ales?

Aduceri aminte

Curat îmi e surâsul, când cei la fel ca mine,

Aminte își aduc de satul depărtat

Și vorbe depănăm, așa cum se cuvine –

Un semn că pe vecie, în suflet l-am păstrat -.

Și ducu-mă, cu gândul, în vremuri de copil

Pierdut în verzi poiene cu iarbă mătăsoasă

Ori bolți cerești de frunze sub care calc tiptil

Pe jilave cărări spre drumul către casă.

Prin cetini cântă vântul, prin arbori – păsăretul -,

Și rugii cu ochi negri ascultă cu mirare;

Mici floricele albe sunt prinse în buchetul

De strajă pus anume, să-mi râdă în cărare.

Un pumn de mure coapte îmi stâmpără dorința

Și zilnica plăcere, de când în pârg au dat;

În rugul încărcat, mi-am agățat catrința,

Sărind un putregai de fag înclinciurat.

La noi

                                            Ce-și face omul cu mâna lui...

     Mai toată lumea știe cum se încheie fraza începută de mine în titlu.

     Doar că ezităm uneori să ne referim la „omul” potrivit pentru a o concretiza.

     Am la îndemână o proaspătă invocare a faptei și a celei ce a săvârșit-o: Veronica Oșorheian, „Calendar de amurg (75)”, Ed. Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2024. Asta e: scriitorii adevărați doar cu mâna/talentul lor săvârșesc  un lucru „bine făcut”.

     Ca un temeinic gospodar, scriitoarea, văzându-se cu 75 de ani de viață împliniți (ajunsă deci în „amurg”), și-a zis, în consecință: De ce să las eu pe mâna posterității ce rămâne după mine? Îmi gospodăresc eu faptele; adun, clădesc eu ceea ce am săvârșit biobibliografic.

     Cartea aceasta e un autoportret încheiat, desăvârșit parcă de un notar unic, investit cu atribuția de a autentifica înscrisuri și a elibera aceleași copii doar pentru solicitanți speciali - adică prezumtivii cititori. Căci, pe bună dreptate, Veronica Oșorheian dorește să afirme, în „Crezul meu literar”: „Cărțile se scriu pentru a fi citite. Iar dacă cea mai frumoasă și de folos zăbavă este cititul, atunci menirea cărților este de a-i ferici pe cei care se apleacă asupra lor.”

     Nu-mi rămâne decât să fac o băgare de seamă a gospodinei din Leșu Ilvei, despre felul cum și-a alcătuit un autoportret desăvârșit, prin litera de tipar.

     Mai întâi: De ce volum aniversar fiindcă are, mai întâi, 100 de pagini cu poezii care, „îmi sunt mai aproape de suflet”. Motivația am găsit-o pe măsură ce am am zăbovit la splendidele ilustrații ale artistului Andrei Medinski: desene în creion, ilustrând momente, gesturi, îmbrăcăminte țărănească, secvențe din ogradă, obiceiuri specifice unei lumi care nu mai este, dar pe care atât scriitoarea cât și plasticianul le-au trăit în vremea copilăriei, a tinereței dintâi („același loc ne-a mângâiat copilăria”). Paginile acestea sunt pentru amândoi o revedere a unor ani de pe traseul care, iată, i-au adus, calendaristic, în amurgul senectuții.

     „Opiniile critice” din carte cuprind 36 de texte care i-au fost dedicate scriitoarei din anul 2000 până în 2023. (E important de reținut că V. Oșorheian a debutat editorial abia la vârsta de... 50 de ani).

     Iar fișa (cuvânt impropriu de data aceasta)biobibliografică e impresionantă, atât pentru admirabilele „pățanii” culturale în care a fost implicată, cât și prin minuțiozitatea evidențierii lor. Concret: Înșiră publicațiile la care a colaborat (inclusiv anul, pagina), cărțile publicate (inclusiv... tirajul), volume îngrijite sau coordonate, prezență în volume sau publicații omagiale, prezență în dicționare literare, comunicări, pe teme de cultură, înregistrări la emisiuni radiofonice, distincții obținute, premii literare (nenumărate, dar înșirate în această impresionantă panoplie a unui om care dorește irepresibil să cheme la comunicare, dialog).

     Iar la ultimul capitol - „Album ilustrativ” - te minunezi ce detalii (ca de... gospodină)  însoțesc fotografiile. De pildă, cea numerotată cu numărul 10 (cu mențiunea „din anul 1973”): „observăm norma impusă și agreată de salariați - pentru protejarea hainelor - de a purta halat și la birou /.../ De folos mi-au fost ciorapii aceia de pluș”. (Viitoarea autoare de cărți lucra atunci la serviciul contabilitate de la fabrica „Ardeleana” Alba Iulia.)

     Veronica Oșorheian ține ca gestul editorial de acum să fie înțeles corect. De aceea, pe manșeta copertei a patra lasă două strofe, dintre care reproduc  aceasta:

                  „Nu-i cine știe ce, dar las și eu o urmă,

                   Cum lasă rândunica în zborul ei grăbit,

                   Când își clădește cuibul și aerul îl curmă

                   În două părți egale - apus și răsărit.”

     Nu tocmai des se întâlnesc în literatură creatori cumpăniți și cu simțul măsurii.

                                                                                      Cornel Cotuțiu