Veronica Oșorheian- Poezii de Florii

Salca de leac

 

Salca de la râul morii

Legănatu-și-a veșmântul;

Peste mâțișorii galbeni

A trecut alene vântul,

 

Mângâindu-i cu un cântec

Monoton – sfâșietor,

Învățat din străvechime

După datini din popor:

 

În durere, Sfânta Maică

Vru la Fiu ca să ajungă;

Râul era greu să-l treacă–

Plan făcu, Măicuța,-n rugă.

 

Salcia și-a legănat

Ramurile înflorite

Și-ntr-un fel s-a înnodat –

Leagăn sfânt, al Maicii Sfinte.

 

Maica Sfântă a trecut,

Peste apa-nvolburată

Și-a ajuns, cu suflet rupt,

La troița blestemată.

 

Salca e, de-atunci, de leac –

Dacă-i pusă la icoane.

La oraș, e dusă-n sac

Și-i vândută la cucoane,

Iar troița blestemată  -

De o parte din creștini

Ne-amintește suferința -

Sub coroana cea de spini.

 

Picioru' lu' Mălai

 

Unii credeau că locul are legătură

cu cei din vița Mălăienilor.

Din vremuri străvechi, a fost

și a rămas proprietatea satului.

Când anotimpurile erau dușmănoase,

de acolo se da știre sătenilor -

că vin negustori cu mălai.

 

Hai, la mălaaai!!!

striga (de pe culme) dobașul satului,

cu glas furios și îndesat

(și el cu o casă plină de prunci),

cătrănit de lipsa bucatelor.

Pentru urletele aruncate peste sat,

căpăta câteva cupe de boabe,

în traista țesută din cânepă.

 

Acolo, pe culme, ales-au sătenii temelie

pentru Crucea luminată -

strajă Bisericii ctitorită de Anton Mălai

și far pentru colina cu dalbe lăcașuri

răsfirate spre nord.

Sub poala pădurii, semn rămâne Crucea

și îndemn pentru fiecare călător.

 

Raze de la Crucea luminată

se revarsă spre veranda lui Toma Artene.

Laolaltă cu Florea și Domnița depănăm

amintiri din scrisorile lui Toma –

adunate, spre neuitare, în volumul Sărsănuța cu scrisori[1].

Rar se întâmplă să găsești un epistolar atât de bogat,

cu vești din Szolnok, Debrecen, Niregyháza ... -

cu nume mobilizate și cu atâtea nevoi ale sătenilor.

 

Alături de o vecină, pe culme a urcat și bunica.

S-au ascuns în pădurea de sub Heniu,

când s-a instalat patrula nemțească

în casa noastră. Nemții făceau foc

în soba așezată în târnaț.

Un fuior de fum s-a ridicat din colțul casei.

Cu sufletul la gură, a coborât bunica.

Niște cărbuni căzuseră pe podele.

S-au speriat și nemții.

Fântâna mai dăinuie – că-i bun izvorul.