O carte cu patru autori… dar numai cu numele Veronica Oșorheian pe copertă

După calitatea textelor și a ilustrațiilor volumului Anotimpul macilor (Ed. Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018), acesta mi-a fost gândul, când am deschis cartea de poezii a celei născută în Leșu și hălăduită, de la finele secolului trecut, în Alba Iulia.
Încep cu Iacob Naroș, nu numai pentru că a debutat în cariera de dascăl în satul natal al scriitoarei, ci și pentru că în persuasiva Prefață la acest tom, începutul e o meditație taman pe problematica scrierii de acum a Veronicăi Oșorheian:
„Luați cinci poeme sau gânduri despre mamă și veți constata că doar unul din cinci are ca autor o femeie. Am mărit numărul, din 25, doar cinci sunt femei. Nedumerirea mea este de ce bărbații, cu predilecție, simt nevoia să scrie despre mamă mai mult decât consoartele lor?” Dar retorica criticului literar devine apoi concesivă: „La bărbați, de la Eminescu, Coșbuc, Ioan Alexandru și până la George Vasile Dâncu cu Universul Mama, predomină universul mamei; femeile, de la Elena Farago, Magda Isanos sau Ana Blandiana încearcă să nu se lase mai prejos.”
„Copila zvăpăiată a Leșului năsăudean” (sintagma îi aparține tot lui Iacob Naroș) beneficiază de o tovărășie editorială formidabilă prin plasticianul Andrei Medinski, provenit din aceeași matrice de plai și spirit cu a poetei. Desenele sale în creion sunt cuceritoare: Ele compun o imagine nostalgică a satului de odinioară, cu figuri de țărani, busturi sau prim-planuri de bărbați și femei, scene specifice îndeletnicirilor rurale, capete de copii (unul cu degețelul în nas, altul în gură) sau oameni maturi, surprinși într-o gestică, o fizionomie neașteptate (ghidușia erotică pe târnațul casei, carul cu boi, flăcăul cu celebra pălărie cu pene de păun, hora, scosul pâinii din cuptor, rugăciunea în smerenie; dar mai ales chipurile, asupra cărora creionul stăruie aproape fotografic). Și totul fără vreo intenție / sugestie de idilic.
Al treilea „autor”, Gabriela Mircea, cu o consistentă Postfață al cărei titlu continuat e sugestiv, atât pentru cartea poetei, cât și pentru stilul eseistei: „sau Poezia (fără vârstă, sub aparență de copil sau de mamă) ca o îmbăiere-primenire măiestrită în lumea vie a verii veșnice (simplificată până la aparența banalului, de fapt hiperesențializată), în văzduhul cald, imaginar și neschimbabil pentru petalele de maci imponderale, nemurite.”
După cum se vede, lirica autoarei propriu-zise i-a contaminat pe toți trei. Încât Veronicăi Oșorheian ce-i rămâne în comentariul meu?...
În „Ciclul dedicat mamei” sunt edificatoare chiar titlurile, de genul: „Cântec de leagăn”, „Nănașa”, „Sânul mamei”, „Cântec domol”. Nu cred că cititorul găsește prea repede la alt poet acest impresionant „crochiu” olfactiv al sânului mamei:
„A pământ bogat și reavăn mirosea, / A pământ sfințit de raze-nvăpăiate / Și a rouă descântată-n vas de peruzea, / pentru leacul suferințelor dintâi; / Mirosea și a tinere ierburi de leac, /…/ Și a mireasmă de roșie petală de mac /…/ A pere coapte mirosea, a miez de nuci bătute, / A struguri busuioacă și proaspătă otavă /…/ A busuioc din struțul popii, mirosea, / A cald omăt ce-nfășura întinsul, /…/ A rugăciuni și-a nopți cu lampă trasă.”
Risc să fiu patetic, dar poezia aceasta este o capodoperă.
Texte cu alte motive lirice se găsesc și în celelalte două capitole: „Ciclul reflecții” și „Addenda – Ocazionale”. În finalul unor versuri, își definește condiția de creator artist: „Acum ora-i târzie / și-alerg pe fir de gând / ca să mă joc cu tine / eternă poezie.”
Ei bine, risc pentru a doua oară, acum într-un joc: să mă consider… al cincilea autor al cărții, prin acest modest comentariu.

Cornel Cotuțiu