Veronica Oşorheian, Anotimp cernut, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011

La apariţia volumului Nuntă ţărănească, nu cu multă vreme în urmă (în anul 2010), afirmam despre scrisul poetesei Veronica Oşorheian, mai bine zis despre relaţia poeziei sale cu cea a poeţilor ardeleni şi mai cu seamă a celor ai locului, înaintea tuturor situându-se creaţia coşbuciană, că sunt numeroase punţi de legătură între una şi cealaltă, şi ca motive, şi ca modalitate de exprimare. Ziceam pe atunci: Aşadar, Veronica Oşorheian nu deschide căi, ea umblă mai degrabă pe căi bătătorite, deschise de predecesori. Şi totuşi, ceea ce face ea nu e doar o simplă imitaţie, mergând în mod inconştient pe urmele lor, căci de fiecare dată ea abordează tema sub o nouă şi surprinzătoare modalitate de exprimare, îmbrăcând-o într-o haină impresionantă şi neaşteptată, specifică trăirilor sale, cu totul alta faţă de a celorlalţi. De altminteri, însuşi autorul prefeţei, profesorul universitar Ion Buzaşi, stăruie asupra acestui aspect, exemplificând cu mai multe titluri în care similitudinile sunt evidente (Răsplată, pusă în legătură cu Rea de plată, Scrisoare trimisă pe front cu O scrisoare de la Muselim-Selo, Pastel cu Noapte de vară ş.a.). Ca să conchidă: Nu este vorba de pastişe literare, ci de replici moderne sau postmoderniste la poezia tradiţională.

Cei născuţi şi crescuţi până la o vârstă la sat, formaţi în spiritul moralei sale ancestrale, ce cultiva valori atât de sănătoase, din veac dovedite de netăgăduit, nu putea merge alături de drum sub nici o formă, spiritualitatea sa, a satului, inoculându-se în adâncul fiinţei sale fără de vrere, laolaltă - am putea zice - cu laptele supt de la sânul mamei. Iar mai apoi, păşind prin ani, datina satului, la care obştea întreagă lua parte cu cea mai mare însufleţire, laolaltă cu acel indefinibil suflet al locului, şi-au pus şi ele pecetea pe modelarea spiritului şi a cugetului ce cu greu, dacă nu imposibil, mai poate fi separat, desprins din alcătuirea interioară a fiecăruia. Căci, vorba poetei, Mă credeţi/Că liniştea are ţara ei,/Acolo, la ţară? (Veşnicia anotimpurilor). Iar dacă Parcele i-au hărăzit destinul, sădindu-i în adânc şi acest morb al creaţiei e cu atât mai greu a înţelege trăirile, zbaterile, frământările celui aflat sub imperiul său, al destinului creator.

Satul, acest leagăn al copilăriei, îl regăsim şi în poezia Veronicăi Oşorheian, cu acelaşi univers plin de farmec, cu rădăcinile adânc înfipte în pământul născător de nemurire şi încărcat de miracole: Ce vremuri mai erau atunci…/ Când făceam şir cât era casa/ Şi căpătam trei-patru nuci,/ Pupându-i mâna la nănaşa/…Când făcea pită în cuptor,/ Cu ochi de mac, coadă crestată;/ Cum să nu-i fi de ajutor?.../ Ţineam vreo patru de lopată,/ Să-nşire mama păsărele/ Şi să le vâre în cuptor/…Şi-apoi, când pita era coapiă,/ Nici nu mai ştiu cum să vă spui…/ În jurul mamei eram roată:/ Pruncuţ – cu păsărica lui (Raiul fără izgonire). Cu imagini atât de răscolitoare, mai ales pentru cel crescut sub mantia acestor rânduieli sfinte, cu greu m-am putut opri din înşirarea versurilor, întreaga creaţie meritând a fi transpusă în pagină. Cum amintirile rămân ascunse în noi, dovadă vie a paradisului ancestral insuflat de divinitate, e îndeajuns să le răscolim, chiar şi numai o fărâmă, ca, odată pornite pe tobogan, să nu le mai putem pune stavilă. Sau, altfel spus, ca să încheiem tot cu un citat din acelaşi poem sacru închinat vârstei celei mai fericite, zicem şi noi, din toată inima, împreună cu autoarea: Copilăria-i sărbătoare/ Şi raiul fără izgonire. Şirul creaţiilor construite pe acest motiv, al vrăjii implantate de copilărie în lăuntrul său, este lung, dovadă a faptului că suntem datori până la moarte să purtăm de-a pururi cu noi această dulce povară (Întâiul păcat, Ucenicie, Peisaj nostalgic, La secerat, Idilă, Obârşia doinei şi multe, multe altele).

Şi poezia dragostei îşi află locul, acele Cântece demodate, dar mai ales A fost dat… cântând cu aşa trăire, greu de egalat, simţământul diafan al iubirii, cântat pe-atâtea strune de poeţii lumii şi totuşi încă neperimat: Erau ani senini şi tineri,/ Atunci, când te-am cunoscut,/ Într-o luni, ori joi, ori vineri…/Fost-a clipa de-nceput./ Erau dimineţi cu rouă/ Ce-oglindea cerul senin;/ Sufletul tăiat în două,/ S-aprindea câte puţin.// Erau zile-ncântătoare/ Slobode spre orice vis;/ Gânduri vii, lămuritoare,/ Desprindeam dintr-un surâs.// Erau seri, în care gândul/ Pământesc se îndrepta/ Către clipa-n care datul/ Era dat să fiu a ta,// Să-mi fii pavăză oricând/ Şi să nu mă laşi pierzării,/ Chipul meu să-l porţi în gând,/ Spre târziul înserării. Nu ştiu de ce versurile acestea mă duc cu gândul la altă creaţie fermecătoare, şi prin conţinut, şi prin melodie, vrednică de toată lauda, care-mi stârneşte furori ori de câte ori o ascult. O fi oare aceeaşi trăire şi simţire, ca să nu zic tânguire, similară celei din cântecul Savei Negrean Brudaşcu, Pe cărarea vieţii mele? O găsesc de-a dreptul fascinantă, de aceea am şi reprodus-o în întregime. Suferinţele sufletelor gingaşe sunt cu atât mai mari…

Ajunsă la o vârstă care îngăduie a privi înapoi, către cele ce au fost, trăite sau privite deopotrivă cu emoţie şi înflăcărare, autoarea emite judecăţi şi cugetări care atrag prin insolitul şi ineditul zicerii, al alcătuirilor sale, aşa cum, de altfel, poezia modernă o face din totdeauna: Cândva,/ Sâni rotunzi a fost lutul/ Din mâna olarului./ De aceea îl mângâie/ Cu atâta dăruire,/ Zămislind ulciorul străvechi (Măiastra mângâiere); O lacrimă a nopţii/ Îndoaie firul plăpând de iarbă./ Raza de soare/ Îl eliberează/ De povara splendorii (Roua); Covorul de iarbă/ Mângâie talpa/ Care-l striveşte// Sculptura/ Sărută gura dălţii/ Din mâna cioplitorului// Bobocul de floare/ Se dăruie, cu toată frumuseţea,/ Aceluia care-l culege (Resemnare). În treacăt fie spus, versul Veronicăi e doar aparent tradiţional, el probând şi dovedind o modernitate evidentă.

Asupra celor două poeme, Fata pădurii şi Nuntă ţărănească, apărute anterior şi reluate acum în volum, mi-am exprimat la timpul cuvenit părerea, aşa încât nu-mi rămâne decât a aprecia gestul atât de generos, al reîntoarcerii către valorile satului tradiţional, mult trebuincios acum, în vremurile aşa de agitate pe care le traversăm.

Sugestive, în ton cu trăirile autoarei, sunt ilustraţiile elevei (din clasa a XII-a) Elisabetei Stremţan, dar şi coperta acestui volum - o reproducere Seceriş, a regretatului pictor de factură naivă, Valer Gălan.

Ioan Popa