Festivalul Usturoiului, un festival de cursă lungă

Are Irina Szasz o vorbă, tot ce e natural îţi rămâne în minte. Aşa e şi cu Festivalul Usturoiului, ajuns la cea de-a doua ediţie. Dacă ar fi să răspund la la întrebarea: ce ţi-a plăcut cel mai mult în acest an la Festivalul Usturoiului, aş răspunde fără să ezit, într-o ordine a celor întâmplate şi văzute de mine: Alexa Dragu, copiii de la All 4 One, Fanfare Shukar, Grigore Leşe, oamenii de la tarabe, bucuria cu care unii îşi mărturiseau povestea. Şi oamenii. Nu toţi. Şi gulaşul gătit de echipa jandarmilor. Şi usturoiul. Şi ciocolata de casă. Şi vinul fiert. Şi cerceii handmade .

Ediţia a II-a a Festivalul Usturoiului e deja povestită şi repovestită. Imaginile vorbesc de la sine. Şi cel mai important sunt martorii, cei care au fost acolo. Fiecare cu amintirile lui. Anul acesta, am ajuns la festival, la finalul zilei de sâmbătă, după o conferinţă-şezătoare cu miniştrii PSD. Astfel, am ratat şi băile de mulţime, şi incidentul cu banca şi alte întâmplări. Nu e un regret, dimpotrivă. Am ajuns în ţinutul Contelui Dracula, să păstrăm termenii, în jurul orei 20.00. Se auzeau Vasile Bancea şi Sorin Borzoş. Sunete de relaxare. Nimic nu mai conta, nimic nu mai era urgent, absolut totul putea să aştepte.

A fost o seară faină. Între colegi. Între oameni faini. Aşa cum spuneam la început din Irina Szasz, tot ce e natural îţi rămâne în minte. Aşa e întâlnirea scurtă cu Claudia Andron. Fără cuvinte mari, vorbe de complezenţă. Vorbesc mai mult ochii. Mai apoi îmi amintesc cu drag de firescul şi naturaleţea Alexei Dragu. Cele mai mari emoţii. Şi din partea mamei. Şi din partea fiicei. Şi să mergi până la capăt cu cântecul. Şi să fii onest cu publicul din faţa ta: ”Nah, sunteţi mulţi şi am emoţii!” Mult suflet, un bun din ce în ce mai rar. Mai apoi îmi amintesc muzica celor de la Punct ROM, de Răzvan Krivach, de copiii de la All 4 One. Iar în rest foc, dans. Şi vin fiert. Şi frig. Şi multă distracţie şi hilizeală. Sătulă de conferinţe de presă, cifre, promisiuni, intrigi, cu toată lehamitea faţă de "distracţia" asta la comandă, eu măcar ştiu, de data asta, că sâmbătă noaptea la Festivalul Usturoiului, m-am simţit bine. Mă străduiesc să fiu aproape de lucrurile care mi se întâmplă.

Duminică, a doua zi de festival, a fost o zi a kilometrilor parcurşi, a orelor în care aştepţi să revezi o persoană dragă, a reîntâlnirilor. Îmi voi aminti de Festivalul Usturoiului şi DN 17 cât voi trăi. Şi e de bine. Alături de Tina (Tina Ţucui de la Agerpres) am luat la pas DN 17 mai bine de 5 km. Pensiunea unde am fost cazate era la o distanţă de aproximativ 6 km de locul de desfăşurare a festivalului. Cu toate că Tina a insistat să mergem cu maşina ca oamenii, într-un exces de zel, i-am propus să facem mişcare. Şi am făcut. Martorii ne sunt şoferii şi claxoanele. Acum mărturisesc că pe la jumătatea traseului, când nu mai zăream castelul, îmi venea să mă pun jos, să îi zic Tinei că nu a fost o idee tocmai inspirată. Dar, am mers până la capăt şi am parcurs şi „ the road to heaven”, cum i-am spus. Mai greu a fost în ţinutul lui Dracula, de la ţinut până la locul de desfăşurare a acţiunii. Mult praf. Multe maşini. Care pe care. Dar, prietenii la nevoie se cunosc şi uite aşa s-a ivit Şoimiţa.

Duminică, la Festivalul Usturoiului s-a auzit doar muzică populară. Mărturisesc, nu sunt un fan al acestui gen muzical. Muzica mea populară se reduce la maximum 5 artişti pe care îi ascult, dar asta e mai puţin important când te întâlneşti cu oameni ca şi tine. Ei sunt oamenii care contează. M-am bucurat să o revăd pe Adriana Tăut, pe Ana Dragu. Am rămas cu imaginea uneia dintre mamele copiilor cu autism venite la festival să-şi vândă ,,munca mâinilor lor” cum zice Felicia. Ochi mari, melancolici, suflet bun.

Nu pot să nu zic două vorbe despre gulaşul echipei de jandarmi. Doamne, ce bine gătesc oamenii în uniforme! Au şi luat cei de la jandarmi, locul I la concursul de gătit gulaş. ,,Ce fericit sunt! De anul trecut mi-am dorit să câştige tata!”, mi-a spus cu mult gulaş pe buze, băieţul „bucătarului” cu grade din echipa jandarmilor.
O revedere cu o persoană dragă din familie şi Grigore Leşe au pus punct. Punct unei poveşti în care s-a investit enorm şi sufleteşte din partea Feliciei şi a Claudiei. Felicia îmi mărturisirea că nu le-a fost deloc uşor. Şi merită? Un răspuns al naibii de subiectiv: da, merită! Întotdeauna reacţia majoritară la ce vor face, spune va fi: „îmi plac Felicia Szucs şi Claudia Andron/ Nu-mi plac Felicia Szucs şi Claudia Andron".

Extrem de puţini vor avea creierii sau bunul-simţ să-şi dea seama că miza lor profesionala nu e să fie plăcute, ci să-şi facă meseria. Aşa cum pot şi atât cât ştiu. Şi mai puţini vor pricepe sau recunoaşte că mulţi dintre noi ne considerăm luptători, dar nu ne dorim să fim învingători. Şi întotdeauna se vor găsi unii ca să dea cu piciorul în poveste. Nu poţi să faci abstracţie sau să te prefaci că nu există. Le inventariezi şi mergi mai departe. Te gândeşti la următoarea ediţie şi la oamenii care te-au adus în starea de învingător. It's the only way to go.

......................
Citiţi ediţia print !