Jurnalul unui scandal de Zoe Heller

Jurnalul unui scandal a fost nominalizat în 2003 la Booker Prize, iar în 2006 a stat la baza unei ecranizări care a rulat și în România, cu JudiDench și Cate Blanchett în rolurile principale, filmul, cea mai controversată producție a anului 2007, fiind la rândul lui nominalizat la premiile Oscar.
La începutul anului școlar, într-un colegiu britanic, își face apariția ShebaHart, o nouă profesoară, plină de entuziasm și foarte frumoasă. Este un personaj neconvențional, care stârnește atenția și bârfele în interiorul catedrei. Este, de asemenea, complet nepregaăită pentru mediul gălăgios și imprevizibil al elevilor mânați de impulsurile adolescenței. Încearcă să facă față acestor dificultăți, sperând să le poată totuși trezi curiozitatea față de artele plastice – în speță, olăritul. Și chiar reușește să-l atragă pe unul dintre elevi, însă acest succes ajunge treptat să aibă implicații erotice extreme. Povestea ajunge în ziare, iar naratoarea romanului, profesoara de istorie Barbara Covett, o veterană a colegiului, singură și acrită de tarele sistemului de învățământ și de calitatea mediocră a oamenilor care o înconjoară, încearcă să o redea la rândul ei, motivată fiind de relația de prietenie pe care o are cu protagonista. Această relație, însă, este și ea una specială, pe cât de intensă, pe atât de tristă.
Editura Polirom

„Jurnalul unui scandal seamănă cu o privire aruncată pe furiș în intimitatea cuiva: îți lasă o senzație de plăcere vinovată și de curiozitate ilicită.” (Independent)

„Un roman excelent, de o ironie subtilă pe care Heller o dozează la marea artă.” (Evening Standard)

........................................

”Bărbații sunt așa niște copii. Ei au nevoie să li se spună tot timpul ce extraordinari sunt. Sunt nesiguri de ei, e clar. Au nevoie ca ego-urile lor să fie tot timpul adulate.”

Bărbații nu sunt niște copii dar au nevoie tot mereu, la fiecare pas, de adulație. Iar femeile, cu intuiția și empatia lor, știu să slujească acest altar.

”De ce trebuie să le spun mereu oamenilor ce vor să audă, soțul meu zice că dau dovadă de multă empatie, dar mă tem că e doar un fel frumos de a spune că vreau să mulțumesc pe toată lumea.”

Sunt oameni, și nu puțini, conduși de nevoia de a plăcea, de a fi apreciați de cât mai multă lume, care doresc mai presus de toate aprecierea celorlalți, adică succesul social... și care știu să spună în orice moment ce vor să audă alții... Depersonalizare? Empatie? Înțelegere maximă? Nevoia de solidaritate? Nevoia de integrare într-un grup anume?

”Nu e nimic rău în a-i face pe copii fericiți. Când sunt fericiți, sunt receptivi și când sunt receptivi, învață. Cred cu toată convingerea că a crea un mediu prietenos pentru predare înseamnă trei sferturi din ceea ce este de fapt predarea.”

Și eu cred la fel.

”E întotdeauna dificilă tranziția de la refuzul zgomotos la acceptarea umilă.”

Să fie o axiomă a inconvenienței? Refuzi, apoi accepți. Da, se întâmplă. În cercul argumentării intelectuale. Dar, din păcate, și în alte multe cercuri.

”Bărbatul din fața mea urmărea cu mare atenție cum îi sunt scanate produsele. Acasă își va face groaznicul sendviș cu ton și cafeaua ca de rumeguș. va mânca în fața televizorului, așa cum fac oamenii singuri. iar apoi se va apuca de generoasa provizie de șervețele... La ce-i folosesc? Plânge? Strănută? Se masturbează?........ Mi-am dat seama că oamenii singuri sunt foarte prefăcuți unii cu alții. Le e teamă că dacă se întâlnesc cu cei asemenea lor își multiplică astfel monstruozitatea..... chiar și eu cu Jennifer cădeam câteodată pradă unei conștiințe a impresiei pe care o produceam noi două împreună. Separat treceam fiecare neobservată destul de comod – eram invizibile, de fapt, așa cum sunt în general femeile obișnuite, trecute de patruzeci de ani. împreună însă totdeauna am suspectat că eram ușor comice două femei, țipător de nemăritate, împreună la plimbare. O scenă de musical cu fete bătrâne.
....
”-Dar eu sunt singură, Sheba, tu nu vezi?
A ridicat din umeri. Să-i vorbești cuiva căsătorit despre realitatea ireductibilă a singurătății este de obicei cartea proastă care încheie discuția. Am fost surprinsă să constat că Sheba nu s-a conformat.
-Singurătatea nu e cel mai rău lucru din lume, a zis ea.
-Dar e ciudat că exact oamenii care nu sunt singuri susțin asta.”

Eu cred că despre ”realitatea ireductibilă a singurătății” nu poți vorbi dacă nu ești în situație. Doar despre situații ale însingurării sau ale înstrăinării.

”Câtă energie consumi ca să urăști oameni!”
Chiar așa! Uneltirea planurilor (de răzbunare) îți ia timp și energie, ura încet-încet te poate transforma în ceva ce nu ești. Singurătatea poate naște monștri.

Zoe Heller s-a născut la Londra, în 1965, într-o familie de imigranți evrei de origine germană. Și-a urmat studiile la Oxford University, apoi la Columbia University, în New York. Este scenaristă, jurnalistă de succes.