La cheremul neuronilor sau al iresponsabilității?

Se sprijină reciproc: politicieni unși cu alifia corupției, șefi de te miri unde, primari puși pe căpătuială. Buna gestionare a țării e lăsată, mereu, pe mâna nimănui. Ei administrează la superlativ doar hoția. Și neschimbatele clișee. Singura lor competență. În talk-show-urile televizate – acea forfotă cotidiană fără sens – nu spun nimic, sunt găunoși ca trunchiurile copacilor măcinați de vreme. Se dau însă implicați și reimplicați în scoaterea din pierzanie a țării. Prin programe de carton ce iau foc la primul chibrit. Cert este că, deși au pierdut demult cursa credibilității, mai contează încă pe inerția și nepăsarea românului. Pe „mămăliga moale”..., acea vânzoleală zadarnică din fața micului ecran, de la colț de stradă sau din piața publică – firave forme de protest împotriva drumului greșit pe care a apucat-o România, peisajul mioritic ale cărui probleme se adâncesc și se ramifică cu fiecare nou calendar. Și în mâna acestor pretinși salvatori ne-am pus destinele, cu toate că era evident că le pasă mai mult de viețile lor, decât de morțile noastre. Unii dintre noi am aflat-o foarte repede, alții, pe parcursul sarabandei istorice. Cei mai mulți ignoră nu doar acest demonstrativism politic nefondat, ci și puținele drepturi ce le mai revin ca simpli cetățeni în perimetrul existențial. Iar cei în care votanții și-au pus speranțe, de fiecare dată, exploatează la modul criminal această nepăsare/lipsă de informare. Această vulnerabilitate. O exploatează grosolan, nici măcar n-au nevoie de un vreun exercițiu logic, sau de argumente pertinente, în susținerea presupuselor intenții... constructive. E suficient să-și exerseze mușchii laringelui și limbii în discursuri stereotipe. Spre a mișca electoratul, în momente-cheie, spre urnele de vot.
Și iată că a început caterinca arestărilor! Vedem politicieni luați cu asalt din caruselul fericirii și duși la pârnaie. Când sunt interogați, pe scena publică, referitor la matrapazlâcurile ce le-au sporit contul bancar și latifundiile, fac pliuri la gușa orgoliului. Atât se cred de neatins. Urmărindu-le chipul sfidător, am putea parafraza un proverb arhicunoscut. „Hoțul, dacă nu-i fudul, parcă nu e hoț destul” le-ar veni ca o mănușă neovandalizatoare...
Să fie adevărat sau e doar un spectacol? Unul nou, cu alt scenariu... Sau e o „împrospătare” a celui învechit de atâta reluare? Nu știm cât vor sta la răcoare, sau dacă vor sta, toți acești infractori la costum și cravată a căror conștiință – dacă au avut-o – a fost vândută pe metri cubi de valută și pe conturi bancare. Ascultându-le declarațiile justificatoare, avem convingerea că ar putea constitui probe de laborator în susținerea teoriei lui Thomas Metzinger, potrivit căreia nu suntem decât niște roboți ghidați cu precizie de rețeaua de neuroni. Or, „un robot nu poate fi făcut responsabil pentru niște acte a căror decizie nu-i aparține”. Mai exact, creatura numită „om” – după teoria Metzinger – nu poate fi trasă la răspundere „pentru simplul fapt că nu este subiect, ci obiectul pe pielea căruia neuronii își exersează capriciile”. Așadar, sintagma „eu gândesc” - sau „eu decid” – e falsă, adevărată ar fi „neuronii (...) îmi dictează că”. Să aparțină actul decizional al fiecărui individ doar neuronilor și nu conștiinței pentru care am fost îndelung educați? Să fie oare aceștia responsabili în mânuirea „sforilor psihicului” și nu „sinele” din capul nostru? Răspundere în sens strict să nu mai existe? Iată o teorie ce le-ar conveni de minune politicienilor cu „brățări”, o teorie ce-ar salva de la pârnaie batalioane de infractori, făcând praf și pulbere ordinea lumii! Ghinionul lor e însă că nu-i suficient ca teoria să fie susținută de specialiști în neuroștiință, pentru a fi aplicabilă, și că ea va rămâne o simplă utopie, iar ei – „dragii noștri” politicieni vizați – vor plăti pentru fărădelegile comise. Sperăm că nu doar printr-o pasageră schimbare de domiciliu, ci și prin confiscarea averilor adunate ilicit.