Andrea H. Hedeș, prozatoare

Criticul de formație elevată, de largă comprehensiune și severă expresie, Andrea H. Hedeș, a ajuns cu volumul Povestiri de pe malul celălalt (Ed. Neuma, 2019) în ipostază de prozatoare. Dacă ar trebui să judecăm cu uneltele domniei sale să vedem dacă într-adevăr cuvântul corespunde stărilor sufletești ale personajelor și dacă îl angajează estetic sau nu pe cititor sau în ce măsură raporturile interumane dictează destinul personajelor, este obligatoriu să trecem pe malulcelălalt, în imaginarul ei fabulos, adică să constatăm că cele zece povestiri sunt de bună seamă, deopotrivă, unice prin formă și conținut.
Malulcelălalt este, de fapt, un tărâm fantastic, inventat de imaginația exuberantă a autoarei în care, nu o dată, personajele au comportamente ciudate; este vorba de un ținut „al frumuseții, al zborului și al culorii, (…) al păsărilor cu triluri nemaiauzite în alte părți”. Aici, ființele umane, create de A. H. din câteva tușe memorabile, gândesc altfel decât pământenii; în parabola Îngerii, un protagonist este alungat din peștera cu lumea imperfectă, cu zgura sa cotidiană, acesta preferând-o pe cea a inocenței, a ingenuului, într-un cuvânt al frumosului cu făpturi înrudite cu Micului Prinț și Alice.O astfel de lume își creează, din plastilină, pe planșetă, și „băiețelul cu mâini de fetiță” din Planșeta de plastilină, cu personaje cărora le dă suflare umană, unde o fată roșie” se joacă de-a familia, cu frați, surori și vecini care rostesc – vorba ceea – lucruri trăsnite; fata aceasta, roșie, va juca rolul de soție a curcanului. Ea împrumută de la alte viețuitoare și fenomene (e vorba de fluturele albastru, porumbelul alb, raza aurie de soare) însușiri specifice: pene roșii, aripi și picioare galbene, ba își ia și rolul de zburătore care trebuie să-și crească puii, renunțând la visul ei de a deveni băiat sau măr. Curcanul se arată nemulțumit de prestația curcii, „te miști greu și nu faci nimic cum trebuie” îi reproșează, comparând-o cu o râmă, și, brusc, își pierde pe rând înclinațiile, transformându-se într-o râmă roșie ce va fi mâncată de curcanul „plin de mărgele violete și albastre”.
În Locul, doi copii asistă, în pădure, la un „joc de umbre chinezești”; aici, lumea reală conviețuiește cu cea ireală, fantastică, cum se întâmplă și în Carnaval, iar în Visele un bătrân se odihnește peste noapte în scorbura unui copac uriaș, care înflorește dintr-o dată cu „flori de piersic și flori de prun de fildeș încrustat cu argint”. Ne aflăm într-o lume a mirajelor, a poveștilor, o povestire,Frica, chiar debutează cu o formulă de basm: „Era odată o țară a păsărilor”; aici este vorba de un pui de păun, ieșit din găoace „fără pene, fără aripi, fără cioc și fără coadă”, gonit de părinți „cu dor și greață” din cauza urâțeniei sale. Hăituit din țara păsărilor, ajunge în țara oamenilor, unde un bărbat și o femeie îl luară „ca fiu al lor”. Este crescut și școlit „cum se cuvine” și ajunge „un bărbat după care femeile întorceau capul”. Se căsătorește cu cea mai frumoasă femeie, iar din dragostea lor se va naște „o făptură subțire, fără păr, fără mâini și fără picioare, acoperită cu solzi mărunți și lucioși”. Soțul aruncă pe geam făptura cea hidoasă, care este, la rândul ei, alungată de pe „tărâmul înalt și luminos al oamenilor”, ce nu făceau altceva „decât să iubească” și va ajunge în țara șerpilor unde va fi înfiat de două cobre regale, va crește și va fi educat, se va însura cu cea mai frumoasă șerpoaică, dar bărbatul îl va ucide și se va întoarce în țara lui cu șerpoaica cea unduitoare. În Drumul, un țigan se plimba la drumul mare călare pe o bivoliță, iar în locurile unde erau oameni, cobora și bătea într-o căldare lustruită; în unele locuri era primit bine, lumea se strângea ca la urs, în altele era alungat. Într-un sat i se propuse să se stabilească acolo, în altă parte să-și vândă bivolița și căldarea, dar îi refuză pe toți, fiindcă el era „de-al drumului”, așa s-a pomenit. Când s-a pornit o molimă mare în lume, autoritățile hotărăsc să jertfească bivolița pentru binele obștesc, pentru a opri boala. Țiganul se oferă în schimbul animalului, dar sângele lui vaccinat mulțimilor nu ajută la nimic. Când doresc să se folosească de sângele bivoliței, aceasta nu mai este găsită.În Luminaalbă asistăm la o expoziție în care sunt admirați „pantofii cusuți cu fir de aur și perle ai Șeherezadei” ce urmau să fie vânduți la licitație, licitație ce va fi câștigată de un bătrân zdrențuros și desculț pentru a-i dărui iubitei sale, „Femeia cu cele mai frumoase picioare din lume”; de fiecare dată se confrunta cu prințul cel mai râvnit din lume de către femei; în anul următor, la a doua licitație, atrase atenția „vasul cu mir al Sulamitei”, care va fi adjudecat din nou de bătrân, ce îl va dărui femeii „cu cea mai catifelată piele din lume”; în al treilea an, se scosese vălul de aur și mătase al Sarei, câștigat, firește, de bătrânul cel prăfuit, care l-a dăruit femeii „cu cel mai frumos păr din lume”, spre mâhnirea prințului îndrăgostit de himera acelei făpturi; în al patrulea an, s-a scos la licitație „tronul din lemn de santal și scorțișoară al reginei din Saba”, dar, de această dată, bătrânului „cu pielea tăbăcită și murdară” nu i-au ajuns banii și și-a licitat pe rând plămânul drept, ficatul, rinichiul drept, însă fără succes, căci cel care va câștiga licitația va fi prințul; întrebat pentru cine a licitat, acesta va răspunde că îl va dărui celei mai frumoase femei din lume și va pleca în căutarea ei. Finalul acestui text, deși are un iz romantic-sentimental nu vi-l dezvălui, vă las pe d-voastră să-l gustați. ProzaPietrele ne amintește de zicala japoneză care spune că nu pot exista oameni mari fără oameni simpli.
La prima ochire, aceste proze scurte par a fi niște texte didactice, scrise pentru cei mici și spuse acestora înainte de culcare (unele chiar pot fi recomandate puștilor), însă temele lor sunt doar aparent simple și sturlubatice, tâlcul fiind, de fapt, mult mai complex, mai profund, mai grav și merită să zăbovim mai mult asupra acestuia. Eu, unul, mizez pe acest lucru.