Nu e vorba de extratereștri

Structura prozelor scrise de Andrea H. Hedeș e aceea a unei piese de teatru, din acte, iar actele din scene, care se întind pe desfășurfătorul lor sub bagheta repetiției temei, aproape ca într-o simfonie, uneori chiar ca în muzica barocului clasic. O temă anume e repetată la nesfârșit. Muzicalitatea textelor și reluarea partiturilor sunt redate cu intonații și nuanțe fine rezonând lexem de lexem în sonatine pentru piane și harfe, care imaginează îngeri, vise, locuri, drumuri și lumini, conferindu-le o anume originalitate, creând o ispititoare atmosferă de basm dramatic.
«Planșeta» cu plastilină e lucrată ca o țesătură de mătase viu, policrom colorată. Materialele „prelucrate” vorbesc și se manifestă de la sine însăși ca personaje de teatru.
„Mulţumesc, merci și spasiva”, îmi vin în minte, confruntat cu nedesăvârșitele realități expuse de narator. Astfel, așa îmi transmite pe fugă înțeleptul prieten în urma unui mesaj în care desfășuram „teoria” dispariției prezentului și înlocuirii acestuia cu tenebrosul trecut. Căci, nimic mai periculos decât învocarea și întronarea a ceea ce a fost, nu pozitiv, nu luminos, ci a trecutului în formele sale apocaliptice! A trecutului în formele sale conspirative.
Aidoma îmi vine să rostesc și acum, chiar și în fugă, gratulațiunea de mai sus, „mulțumesc, mersi, spasiva”, după ce am citit de două ori, apoi a treia oară cartea de proze fantastice, care îmi amintesc prin mari ocoluri de Mircea Eliade. Mă refer la cartea de proze «Povestiri de pe malul celălalt» de Andrea H. Hedeș (Editura Neuma, Cluj, 2029). Dintr-un început bun trebuie recunoscut că titlul are perfecțiunea lui, ce altceva? decât povestiri dintr-o altă realitate, dintr-o lume secundară care se arată/înfățișează în anumiți parametri, înzestrată aproape cu tot ceea ce este necesar, cu toate elemenetele suprarealității. Adică: ludisment, mister (condus de un minister?), esoterisme, calchieri, conspirațiune, voracitate, procesări empirice, enigme, reacții alchimice, pronii, menuet și rock, promiscuitate, bastarzi și zombie, aventuri de spirit și gesturi inutile, încrengături și altoiri din lumea botano-zoo-antropomorfologică. Unele dintre ele, repetate obsesiv, ca tablourile dintr-o expoziție cu temă, au o singură temă: frica, spaima. Ce altceva ar putea fi țara șerpilor, țara păsăretului, țara mutanților, țara pescarilor, chiar țara de plastilină?!
Tehnica realizării structurilor epice este simplă: se identifică un personaj, două, li se dau nume de culori, de substanțe, uneori de obiecte, invocate, nevăzute, aparente. Anumite lexeme sunt ridicate la ranguri superior-malefice și ale inteligenței fără pereche într-o lume normală.
Rămân fără răspuns încercările de a descoperi în personajele și piesele de butaforie semnificații și semnificanți esoterici, coduri mitologice transferate prin softuri moderne. Să vedem proza «Drumul»:
Un țigan, o bivoliță cu coarne enorme și o căldare fermecată. Câte semnificații dintr-o dată! însă lipsite de abundența vreunui conținut de leac, al înaintevederii. Tot ceea ce frapează în bucata epică este drumul, un drum nenorocit, o cale luată la întâmplare, sinuoasă, omolog al infinitului, insul tuciuriu neavând un scop anume. Călătorește de nebun. Nici momelile oferite și cererile pentru „binele obștesc” nu sunt convingătoare pentru a-l opri din mersul său. Așezările umane pe care le ating elemenetele importante ale narațiunii, doar par că ar ascunde anumite simboluri. Sacrificiul balaoacheșului nu are nicio explicație. Dar tocmai în aceste nedezlegate acuze stă magnetul din sângele său care fură în căldarea sa sufletele oamenilor. Sacrificiul țiganului pentru binele obștesc eliberează bivolița bătrână și căldarea hurducată, care dispar instant fără urme, semn că sufletul țiganului, bunătatea pământului, s-a salvat în slavă.
Piesa forte a volumului rămâne bucata «Lumina albă». Anual, era organizată în capitală o expoziție de mare răsunet, cu vânzare și licitație finală pentru cel mai reprezentativ exponat, care atrăgeau oameni de peste tot din țară și din lume. Un record l-a bătut expunerea extraordinară a pantofilor cusuți cu fir de aur și perle al Șeherezadei, pe care, spre surpriza tuturor VIP-urilor prezente la mezat, i-a adjudecat un bătrân ramolit, îmbrăcat ponosit, desculț, cu picioarele murdare, la confrunatre cu prețurile oferite de un prinț. Moșneagul cumpărase pantofii pentru femeia cu cele mai frumoase picioare din lume. În anul următor, senzația expoziției era vasul cu mir al Sulamitei. Ultimele modele de mașini, ultimele creații în materie de bijuterii, toate la un loc nu trezeau atâta interes cât o făcea vasul cu mir. Licitația s-a deschis cu un preț de pornire scandalos, bătrânul zdrențăros era prezent în confruntare cu prințul, care dorea și vasul cu mir, dar dorea și să cunoască femeia pentru care bătrânul arunca la bătaie bănet cu nemiluita. Dar prințul nu reuși să adjudece vasul. Începând din acea clipă, prințul cheltui o mulțime de bani, plăti detectivi, oferi recompese numai să afle unde se ascunde femeia pentru care bătrânul cheltuia enorm de mult banet. Zadarnice zbaterile prințului. La licitația din anul care a urmat, centrul de atracție al expoziției îl făcea vălul Sarei. Bătrânul excentric îl cumpără fără șovăire, prințul pierzând din nou licitația. Vălul Sarei era destinat femeii cu cel mai frumos păr din lume. Prințul rămase palid, bolnav și năuc. Toate aceste scene se repetă în pas cadențat, în aceeași formă, exprimate prin intermediul aceloraș expresii. Întreaga suflare a lumii aștepta cu febrilitatea la gură următoarea expoziție, care își anunțase obiectul de seamă ce-l va pune la bătaie: tronul din lemn de santal și scorțișoară al reginei din Saba. Din nou urmă confruntarea dintre cei doi nebuni, prinț și bătrân. Licitația a ajuns la un preț care depășea orice imaginație. Bătrânul despuiat până la brâu, cu pielea tăbăcită și obosit își oferi la o nouă plusare a prințului drept preț plămânul drept (extirpat de chirurgi pe loc), apoi ficatul său, pe urmă rinichiul drept… Însă prințul, de această dată, oferi ultimul preț și câștigă tronul din arbore de santal și așa mai departe, cutare și cutare, al reginei din Saba. Prințul porni cu un avion, însoțit de gărzi, în căutarea celei mai frumoase femei din lume. La un capăt de cale de nimic, într-o grotă în care mirosea a mir, pe un bolovan, în fața căruia se zăreau conduri de aur, zări o ființă acoperită de un văl. Dezvelită, observară că femeia nu avea picioare, pielea îi era roșie și solzoasă, părul sur și urât. Prințul, pentru că fuse străfulgerat de ochii ei, dădu ordin să-i fie scoși, iar limba înțepată cu ace de o sută de ori și plecară. Dar spre zori se auziră pași șovăitori în peșteră. „Iu-bi-tu-le”, spuse îngălat și bâlbâit femeia, înecându-se în sânge. „Am venit, iubito”, răspunse bătrânul, iar grota se lumină cu lumină albă, de purpură. Corpurile lor de lumină și diamante se ridicară într-un ținut nevăzut.
Așa o fi datul: Un nemuritor pentru un muritor are chip hidos și plin de miasme. Iar nemuritorii între ei se-arată veșnic strălucitori și fermecători. Și nu sunt extratereștri, cu siguranță. Astfel, irealitatea devine credibilă.
Un cuvânt înainte, învăluitor în mistere, îmbrăcat în arabescuri orientale compune pe îndelete Mircea Muthu, încheind cu observația că florilegiul epic semnat de Andrea H. Hedeș oferă sugestia unor fertile chei interpretative, pe care cititorul este chemat să le descopere.