Unici …

   În decursul timpului istoric, au existat personalități din diferite domenii care s-au remarcat asemenea unor icebercuri pe apele oceanului. Calitățile și realizările lor au atras atenția contemporanilor dar și a urmașilor, care au încercat să-i descrie în „cuvinte potrivite”.

   Iată  câteva  exemple   …

1. Badea  Cârțan (1849-1911) … venit în capitala Italiei în 1895, apare ca un om ciudat, „De la genunchi până la gât e vârât într-un țap, iar de la gât în sus într-o oaie. La ce-l întrebi, el răspunde mereu … Mama roma, mama Roma”. Ciudatul personaj era, de fapt un țăran transilvănean, care venise, mai mult pe jos, să vadă Columna lui Traian și alte monumente romane, păstrătoare a amintirilor comune dacilor și romanilor.
2. Mihai  Eminescu (1850-1889)… e un „ poet de adâncă emoție artistică și nu de discuție ideologică, vibrația coardelor lui fiind uneori atât de subtilă, atât de inegalabilă, încât întrebările asupra orientării lui, progresiste sau nu, cad de la sine, sau pur și simplu nu se mai pun, așa cum nimeni nu și le mai pune când ascultă pe Beethoven. De pe culmile la care a înălțat Eminescu poezia română, orizontul nu poate fi văzut decât senin. Prin aceasta el rămâne cel mai mare poet al nostru, poetul național ”.
3. Nicolae  Iorga (1871-1940)   …   „aduce pe lângă elaborarea operei sale istorice, pe lângă excepționalele daruri personale, resurse și mijloace pe care nici unul dintre emulii săi, nu le mai poseda împreună și într-o asemenea măsură … o superioară pregătire intelectuală, o extraordinar de întinsă cultură generală, o neistovită pasiune pentru știință și o fenomenală putere de muncă, cu ajutorul cărora a putut răscoli, revoluționa în câteva decenii, întregul fond al istoriei noastre naționale, deschizându-i căi noi în toate direcțiile și dând la iveală un enorm material documentar inedit, privitor la viața trecută și prezentă a poporului român, viață pe care-și pusese în gând s-o reînnoiască și reconstruiască pe baze mai largi și mai bogate”. A fost în cultura română ceea ce D. Cantemir a fost la începutul sec. XVIII și P. Maior la începutul secolului următor.
4. Constantin  Brâncuși (1876-1957) … „anulează deosebirea dintre frumosul natural și frumosul artistic, realizând, pur și simplu, frumosul așa cum era el înainte de humanismul elen și așa cum există la primitivii zilelor noastre. Păsările lui sunt concretizarea fantasticului românesc, miraculoasa întrupare a poveștilor folclorului nostru,  așa cum pietrele și lemnele lui continuă vechiul legământ și destin al strămoșilor noștri cu munții și cu codri legendari. Brâncuși a anticipat o renaștere, fără să fie un om de renaștere, nici măcar cât Meșterul Manole. El este opusul Meșterului Manole , pentru că nu adaugă pietrelor o ființă umană, jertfindu-le-o, ci descifrează în pietre, lemn și metal ființa, scoțând din lumea geologiei și a animalelor principiul formei creatoare, pură imagine a geometriei vii din care ne înfruptăm cu toții”.
5. Mircea  Eliade (1907-1986) … „rămâne o incandescență de primă mărime, un mare spirit enciclopedic, care a reușit să se impună pretutindeni în lume. Cei care l-au cunoscut afirmă că rar se supăra pe cineva. Dar când prostia și impostura  îl scoteau din fire, privirea îi devenea tăioasă, buzele-i subțiri se transformau în brici, și fără să vocifereze, vocea i se făcea albă, iar lumina din priviri i se stingea. Mircea Eliade a fost un scânteietor fără ostentație, înclinat mereu spre istoria lumilor, căutând rostul reperelor mitologice, legendelor și documentelor sacre. Și din toate fantasticele lui aventuri spirituale, rămâne definitiv, dincolo de gloria lui mondială, invitația la viață pe care o face cu un surâs nostalgic pentru un paradis pierdut. Acum el nu mai este viu cum ar fi vrut să fie pe pământ. A plecat. Restul e tăcere”.