Prietenilor mei din Asociația pensionarilor din Beclean: Nu ne lăsăm! Mergem înainte!

Optimismul lor debordant

este contaminant.

Dialogurile lor udă despărțirile

cu formula magică

a unui nou basm,

doar al lor:

,,-Nu ne lăsăm!

Mergem înainte!”,

convinși că totul depinde doar de ei,

că ultima decizie

le aparține în totalitate.

Le place ,,zicerea” asta,

trăiesc sub vraja ei,

se îmbracă mereu cu ea.

Când se adună

și ,,socializează”,

trag pe furiș cu privirea,

unul spre altul.

Se consolează reconfortant

când constată

că cel din fața lor

este ,,mai prăbușit”

(cum zicea tatăl meu)

decât ei.

Au impresia că timpul

nu mai lasă autografe

pe chipul lor,

că el stă deasupra lor,

ca uleiul peste ape,

că au intrat într-o bulă

a inteligenței artificiale

în care nici aerul nu se mai așază

pe umerii lor.

Se pozează insistent,

grupuri, grupuri,

gata a înfrunta pe oricine

i-ar trage înafara

,,cercului” lor,

cu rază bine stabilită, constantă.

Își afișează pozele pe Facebook,

ca să demonstreze tuturor

că încă mai există,

că pașii lor,

mai calcă încă iarba.

Ai crede că ei

sunt mici dumnezei

care și-au comandat încă

o porție de viață,

au ,,marcat” banul

și viitorul le este asigurat,

l-au cumpărat la mezat.

Doar un microfon bezmetic,

la alte reîntâlniri anunță:

,,-Să păstrăm un moment de reculegere,

în memoria colegului nostru,

pentru colega noastră.”

Atunci, cu toții

își recitesc buletinul,

ca pe o lectură din Biblie,

de paginile căreia se ancorează

cu funia umedă a unei lacrimi.

             Ion Radu Zăgreanu

_