Poeme de duminică. Străzile Bistriței sau renuanțarea căutării de sine

„Poezia este limbajul prin care omul îşi explorează propria uimire” spunea poetul și dramaturgul englez Christopher Fry, pe care l-aș completa cu, dacă îmi este permis, „și propria ființă”, pentru că, sub masca lejerității titlului ultimei apariții a poetei Elena M. Cîmpan, „Poeme de duminică. Străzile Bistriței” (la editura clujeană Napoca Star), se ascunde un surprinzător act de ebruitare, pentru cel acordat pe frecvența sensibilității stiharului, ce descoperă un profil complex, un fin observator al acestei lumi, autoplasat în unghiul cel mai bun, poate, pentru a surprinde veracitatea cotidianului: „Eu văd o lume din spate / Cum stă cu fața la o altă lume / Ce se uită la ei și la mine / Ca la exponate rare...” (Din spatele feței scenei). Același profil pe care îl regăsim pe coperta cărții, o siluetă abia sugerată, ivită de nicăieri, poate din absența luminii ce nu poate ocoli obstinanta pândară a unei ambianțe deconcertante, ce pare că asistă, netulburată, printre frunzele de toamnă așternute pe asfalt, la un prezent obsedant, ce seamănă „...Tot mai mult / Cu un deșert / Plin de nisip / Și gol de oameni” (XXX).

Volumul adună între copertele sale ceea ce poeta numește „o republică unită a poeziilor”, ce nu par să aibă o legătură între ele, pentru că, ne spune chiar ea, aceasta „nu există”: „Cine știe, sărmanele poezii, cum au fost scrise / La ce distanță una de alta / De nu mai păstrează o urmă de asemănare” (Texte, la distanță); persistă, însă, asemeni unui parfum ușor ostensibil, pe aproape fiecare pagină parcursă, abstracția exploratorie, de factură ontologică, adresată sieși. Regresia temporală, apostazia, îmbrăcată deseori în hainele ludicului, își fac simțită prezența încă de la prima poezie: „Mă întorc prin viață până acolo / Unde, parcă, am uitat ceva / Cu gândul să o iau de la început / Și să mă fac actriță” (Înapoi, prin viață). De cele mai multe ori, însă, pragul dintre planul realității și perspectiva onirică, dintre ceea ce este și ceea ce ar putea fi (sau, mai degrabă, ar fi putut fi), devine insurmontabil, și nu cauza neputinței de a-l trece, ci dintr-un soi de sfială, de reverență în fața unui destin căruia nu vrei să-i fii egal: „Și mi-aș dori să fiu ambasador / Pentru o viață elegantă, dineuri, consilii / ... Iar când să semnez un document / Să spun repede, ah, nu, eu nu sunt cine trebuie, ... Să pot să fiu un zburător / ... / Să strălucesc, să defilez / Și când să pornească avionul / Să ies din cabină înainte ca ușa să se închidă” (Înapoi prin viață). Marota „pragului”, simbol demarcativ, se insinuează tot mai mult în scrierile poetei, acesta schimbându-și de această dată atributul din „insurmontabil” în unul „fluid”. Delimitarea dintre ani nu mai este una certă, asimilând inflexiuni ce contrazic semnificația în sine a termenului de limită; astfel, pragul dintre ani capătă fie o anumită inconstanță temporală, premeditată, („Dacă nu scriu o poezie  / În prima zi / Parcă nici nu vine Anul Nou / Odată, s-a întâmplat să întârzie / ... Și mă uitam în jur la cei ce sărbătoreau / Iar la mine nu era nici An, nici Poezie” - Cu întârziere), fie se dezvăluie doar celor inițiați („Nu sunt mulți cei care-l văd / Nu sunt mulți cei care-l așteaptă așa / Nu sunt mulți cei care-l privesc îndelung” - Anul Nou), celor pentru care opacitatea nopții dintre ani capătă a anumită limpezire, lăsând vederii luciditatea contemplativă a idealității: „E noaptea dintre ani / Când pornesc lupii prin lume / ... / Dintre ei, mulți lupi se rătăcesc prin ceață / Și foarte puțini mai ajung la lumină / La capătul anului...” (Noapte cu lupi).

Fără a fi dominantă, ideea de claustrare, de imperceptibilitate a fenomenului poetic astăzi, opinie, de altfel, ce prefațează acest volum încă de la început prin mottoul de pe versoul paginii de titlu („După ani de călătorii [...] nu ai avut ocazia să vezi pe cineva citind o carte de-a ta. Nici în cafenele. Nici în metrou. Nici în tren.” - Eshkol Nevo), se insinuează din loc în loc în paginile cărții, deziluzia de tip cioranian („Poporul acesta al muntelui de vești / Încearcă să urce până la jumătate / Dar n-are nicio șansă / E popor fără șansă / Așa a spus Cioran - Muntele cu vești) mergând mână în mână cu iluzia donquijotească a unei mântuiri spirituale a acestei lumi: „Visez la vremea în care / Poezia va urca pe scenă / [...] / Și când oamenii ieșiți pe stradă / Vor asculta în liniște fiecare vers / Și vor aplauda la final / [...] / Visez la poezia de la miezul nopții / Care să fie rostită de toți oamenii deodată” (Poezia dintre ani). Banalul cotidian, nesemnificativul, își pune amprenta din ce în ce mai mult asupra a ceea ce era considerată, până nu demult, sacră - erudiția, demontarea alurii poetului prin evocarea burlescă a plății facturii către editura ce urma să publice volumul de poezii frizând grotescul: „Nu mă mai miră nimic... / Până ce ajung la factura de la editură / Prin care îmi solicită (limbaj administrativ / În care a intrat genul liric) / Să achit (ca un bolovan acest cuvânt) / Publicarea volumului de poeme cu numărul... [...] Altfel, ce se poate întâmpla? / Să taie câte o poezie din volum / [...] / o dă altcuiva, care plătește la timp și cât cere / [...] / Da, vedeți, trebuie să mă bucur că am primit factura / Înseamnă că volumul meu de versuri / E bun, e valoros, de onoare, ca locul / Pe care era gata să-l pierd; / Ar fi bine să dau repede banii / Să nu vină altul” (Printre facturi). Dincolo de sarcasmul (aproape epigramatic) potentat de un afectiv liric, ce pare greu de crezut că și-ar fi putut face loc în zona sensibilului parnasian, poeta insistă asupra perspectivei însingurării condeierilor, armonizându-le existența într-un supozabil și, în același timp, utopic spațiu unde „Punem la cale țara / Țara scriitorilor / [...] / E o țară în țară / Mult mai frumoasă / Și mult mai bogată / În cuvinte” (E martie și ninge iar la Sibiu). Condiția poetului pribeag, solitarismul intrinsec al ființei sale, poate (unii ar spune „cu siguranță”) indispensabil actului de creație, capătă preponderență în parcursul scrierii („Mereu în trecere, în paralel cu drumul / Cu întinderea de zare / Cu șirul de munți, de numere / Cu ordinea literelor, a lumii / [...] / Și, poate, chiar cu credința lui de poet / Mai singur / Tot mai singur / Tot / Cugetă” - Poetul), arătând, celor ce încă orbecăie în căutarea de sine, sau a consistenței lucrurilor, rețeta regăsirii, sau a comprehensiunii magiei vieții: „Privită de sus, de la înălțime / [...] / Poezia se vede mică, printre alte lucruri / Dar privită de jos, din vale / Din adâncul mării / Din Universul fiecăruia dintre noi / Poezia este cea care acoperă lumea / Cu vraja ei, cu umbra ei...” (Poezia).

O captivantă addenda, plasată de autoare la finalul volumului de poezii, intitulată „Străzile Bistriței”, insolită prin modul de a lega, alegoric, materialul de imaterial, palpabilul, concretul, de impalpabil, de incorporal, se revendică a fi o tentativă de aglutinare, de coagulare a „tangibilului” de „spiritualul hieratic”, oferind celor ce rătăcesc deseori fără țintă (și doar acelora) pe străzile vechi, prăfuite ale urbei, fantasmele unui spațiu ce îngemănează pavajul cu personalitatea celui ce i-a lăsat numele: „Pașii ne poartă pe străzi diferite. Străzile nu știu ce fel de pași, de poet, de pictor, de muritor... Ele însele poartă nume pe care nu le știu, ale cui au fost; [...] Mergem pe străzi sau printre numele lor?” În căutarea străzii „ideale”, ce întrupează „văzutul“ și „nevăzutul” (Caut o stradă de scris / Care să poată fi scrisă cu toate ale ei / Văzute și nevăzute / Aș vrea să aibă un nume și ceva atrăgător / O stradă care să-mi dea impresia când trec pe ea / Că mă plimb prin viața mea, prin gândurile mele/ [...] / Dar strada aceasta nu există” - În căutarea unei străzi pierdute), poeta rătăcește pe Strada Toamnei („Pe Strada Toamnei nu sunt blocuri, numai case / Nu știu dacă este un detaliu semnificativ / Dar pe ziduri se văd desene fără nicio noimă / Înseamnă că și alții au căutat toamna”), ascultând, mai apoi, în liniștea amurgului „...frunzele  / Căzând din copaci, diafan” pe Strada George Coșbuc, sau ispitindu-și simțurile pe Strada Dornei: „Dar Strada Dornei e o stradă cu arta ei / Un fel de Lipscani rătăcit prin Ardeal”. Și de această dată, motivul regresului își face simțită prezența în text, poeta trecând de la regresul temporal, deseori prezent în prima parte a cărții (recidivă pubertară nostalgic asumată), la cel spațial, orașul, strada, contractându-se la nivelul propriei locuințe: „Printre atâtea străzi își fac loc / Micile străzi de apartament / Strada bătătorită spre ibricul de cafea / Strada care se așterne imediat la picioarele mele / Dimineața când mă dau jos din pat” (Strada fără nume).

Îndrăzneală, verb, inteligență, spleen, expresivitate, sugestivitate, reflexivitate, accent sunt doar câteva atribute ale poeziei Elenei M. Cîmpan, acest ultim volum (cu siguranță, nu ultimul), unul dintre cele mai bune citite de mine în ultima vreme, seducând prin sinceritate, deseori frustă, asemănătoare unui duș rece menit să ne scoată din zona de confort, propunându-ne dimensiuni ale unei existențe incomplete, perfectibile tocmai prin acest „gest” poetic.