Nouă carte semnată de Al. Câțcăuan

Îmi cade în mână proaspăta carte a lui Alexandru Câţcăuan (pe copertă Al. Câţcăuan), intitulată ,,Călăul  tatălui meu’’, apărută la Editura Galaxia Gutemberg, 2026. Autorul a pornit mai târziu pe drumul prozei decât companionii săi, dar după o perseverenţă şi seriozitate de bun augur, i-a ajuns din urmă, ba i-a chiar întrecut pe câte unii, care scriu în continuare ,,floricele de porumb’’. Câţcăuan se situează pe latura gravă a scrisului, îmbogăţindu-l cu elemente de viaţă, cu întâmplări ce dau farmec povestirilor sale. Explorarea eului şi a intimităţilor lui se realizează cu aplomb, sinceritate a confesiunii, autorul mizând  pe claritatea epicului şi croirea unor personaje pitoreşti, esenţiale în cadrul naraţiunii, care dau sens texturii şi multiplelor scene de viaţă. Cea mai închegată povestire este cea care dă titlul volumului, ,,Călăul tatălui meu’’. Ea condamnă lipsa de profesionalism a unor slujbaşi ai lui Esculap, cadre sanitare aflate la limita malpraxisului. Prins capcana vârstei înaintate şi apăsătoare, eroul central, Maxim, tată a nouă copii, îşi pierde viaţa datorită insuficientei pregătiri sanitare a medicului urolog. Pe acest fond, asistăm la un cortegiu întreg de fapte şi întâmplări, toate petrecute în ritmul succesiunilor vieţii din mediul rural. Drumul cu calul spre întâlnirea cu prezumptiva mireasă, peţitul acesteia, descrierea în fraze simple şi directe a ceremonialului nunţilor rurale, al întregului ritual şi alai al căsătoriei mi se pare o frântură pitorească de baladă. Născut şi crescut într-un spaţiu folcloric de o neasemuită înzestrare, Alexandru Câţcăuan îşi foloseşte uneltele epice întru deconspirarea mişcării sufleteşti a personajelor, creionarea caracterelor, a asprimii vieţii simple şi oneste a locuitorilor satului românesc, în care o familie cu nouă copii reuşeşte să înfrunte privaţiunile existenţei cotidiene cu demnitate şi chiar cu mândrie. Sunt pagini de adâncă prospecţiune psihologică, cu înstrăinări şi hiatusuri sociale, cum a fost plecarea tatălui Maxim pe front, abuzurile făcute de noua stăpânire maghiară orgolioasă şi brutală, provocatoare de constrângeri sociale. Bucuria meselor comune în familie, a cinatului împreună, reîntâlnirile tuturor membrilor acesteia veniţi din toate colţurile ţării, construirea unei case noi, dragostea pentru părinţi şi fraţi-surori, solidaritatea în faţa morţii reprezintă  virtuţi, însuşiri ale omului simplu din popor care pun preţ pe cinste şi omenie. Aratul, semănatul, culegerea porumbului, depănuşarea, mulsul vacilor sunt lucrări înscrise în codul solar al preocupărilor şi se îndeplinesc an de an, odată cu întoarcerea filei calendarului. Chiar şi amurgul vieţii personajului real Maxim se încadrează în acest ritm precipitat. Cu un cuvânt avem de-a  face cu un condeier înzestrat cu talent descriptiv şi narativ, un slujbaş al scrisului de o prospeţime indubitabilă. Nici celelalte bucăţi de proză din volum, intitulate ,,Opincile’’, ,,Invazia’’ cărămizilor’’, ,,Tăul şi sania’’, ,,Ducu şi Călina’’ nu sunt lipsite de însuşiri prozodice şi de virtuţi stilistice care îmbogăţesc ambianţa generală a prospecţiunii şi explorării caracterelor, a descrierilor. Spontaneitatea de gândire şi bucuria jocului copiilor la o anumită vârstă, voioşia juvenilă, poznele şi ghiduşiile făcute, candoarea copilăriei sunt descrise la modul coerent al bucuriilor şi desfătării vârstei preadolescentine. Scriitorul ieşean Valeriu Stancu aprecia şi el proza lui A.C. şi o semnala drept o imagine a vieţii ingenioase a ,,omului care trăise liber aproape un secol, confruntat uneori cu rânduieli străine, constrângătoare, agresive chiar.’’ Omul acesta este Maxim, tatăl autorului, personaj central, luat direct din viaţă, în jurul căruia îşi învârt acţiunea toate celelalte povestiri. Virtuţile omului simplu şi onest, strădaniile pentru încadrarea în norme de viaţă reglată după tradiţii seculare, voioşia şi bucuria traiului simplu, practicile uzuale pentru supravieţuire sub Munţii Ţibleşului, sunt deprinderi dedate şi adecvate unei lumi complicate pe care a vrut să ne-o înfăţişeze  autorul acestui volum şi să o îmbrace în forme stilisice deosebite. Şi, pe alocuri, reuşeşte.

                                                                                                       G. Moldovan