Andrei Marga: Înalta valoare competitivă a studiilor în Germania

Andrei Marga (Cuvânt la reuniunea bursierilor germani, ASE, București, 6 noiembrie 2026)

        Ca bursieri ai fundațiilor germane suntem legați biografic de cultura germană și nu poți fi decât mândru de aceasta. Mă bucur să constat că proiectele serviciului academic german prevăd „extinderea competenței alumnilor în soluționarea problemelor relevante pentru dezvoltare prin formarea mai departe în specialitate și în metodologie”. Dați-mi voie să susțin această abordare subliniind importanța bursei germane pentru mine (1) și înalta competitivitate germană (2), oprindu-mă, apoi, asupra schimbării lumii (3) și acțiunii universităților și institutelor de cercetare (4) și încheind cu ceea ce este de făcut (5) în România actuală.

          1.În ceea ce mă privește, ca tânăr venit dintr-o zonă a Transilvaniei, la studii filosofice și sociologice la Cluj-Napoca, în contextul „micii liberalizări” din România (1964-71), aveam percepția importanței studiilor în Germania. Profesorul cu care generația mea a început studiile, D.D.Roșca, tocmai îl traducea pe Hegel și a întărit studenților acea percepție. Să ne amintim că în 1967 vicecancelarul Willy Brandt semna la București înțelegerea privind recunoașterea, de către România, în premieră est-europeană, a Republicii Federale Germania și lansarea unui program de susținere a vieții academice din România. Ca mulți alții, eram bucuros!

          Consolidarea pregătirii în limbi avea prioritate pentru mine ca asistent – la filosofie, trebuiau, desigur, engleza, franceza, italiana, dar începând cu germana, pe care am resimțit-o mereu ca cea mai bogată limbă modernă, avea prioritate. Când am aflat că am fost admis la bursă, eram, simplu, fericit. Am ales imediat să fie studiul la Jürgen Habermas, din care citisem, dar nu era încă filosoful cel mai profilat al lumii. Întâlnirile, studiul operei sale, traducerea în română, cooperarea sa au fost însă decisive pentru mine. Cu Habermas am învățat filosofie și științe sociale, dar și cum se elaborează filosofia, încât, mai târziu, am putut lucra la filosofia de autor, exercitând, desigur, după 1989, roluri publice.

         Nu vreau însă să evoc biografia personală. Mult mai importante sunt datele studiilor în Germania timpului. Am întâlnit efectiv, la Freiburg im Breisgau, Bielefeld, Frankfurt am Main, Tübingen, München, Erlangen, Münster, universitatea ca „școală a folosirii științifice a minții (Schule der Kunst des wissenschaftlichen Verstandesgebrauches)”, cum spunea Fichte (Gelegentlichen Gedanken über die Universitäten, Reclam, Stuttgart, Leipzig, 1990, p.63). Nu am mai conceput altfel universitatea. Mai târziu, cercetând, în Statelor Unite, istoria lor intelectuală, am înțeles profund Germania antebelică ca loc al celor mai performante studii din lume.

         Revenit în România de atunci, simțeam că nu este timpul să te plângi, ci să valorifici pregătirea. M-am bucurat să evoc mereu Germania lui Willy Brandt și Helmut Schmidt, apoi pe cea a lui Helmut Kohl și Angela Merkel, cu care am avut și privilegiul contactelor directe. Germania nu era doar ceea ce știam din istorie - era experiența postbelică cea mai reușită.

       2.  Așa cum am mai scris, desigur și cu intenții mărturisit pedagogice, renașterea Germaniei după catastrofa din 1945, ca democrație pilduitoare și țară de cea mai înaltă performanță, a plecat de fapt de la trei refaceri. A fost o refacere economică – impulsionată de „planul Marshall”, dar care se explică prin înalta calificare a forței de muncă germane și deciziile competente ale celor care și-au asumat reconstrucția postbelică (Werner Abelshauser, Wirtschaftsgeschichte der Bundesrepublik Deutschland 1945-1980, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1983). A fost, în același timp, o refacere instituțională, având vârful în democratizare, care se explică prin angajamentul cetățenilor și, cu deosebire, acțiunea cultivată a intelectualității germane (Peter Watson, The German Genius. Europe s Third Renaissance, the Second Scientific Revolution and the Twentieth Century, Simon & Schuster, London, 2010), care a însoțit continuu democratizarea cu reflecții, argumente și proiectări ale pașilor următori, condusă de responsabilitatea față de soarta poporului german. A fost, de asemenea, o refacere de viziune, care a început, prin forța lucrurilor, cu distanțarea de trecut, dar s-a realizat de către germanii înșiși (Aleida Assmann, Der lange Schatten der Vergangenheit. Erinnerungskultur und Geschichtspolitik, C.H. Beck, München, 2006). Germanii au conștientizat datele istoriei, dar nu au devenit robii clișeelor.

         După refaceri Germania a prezentat lumii o operă de cea mai mare anvergură, a cetățenilor și minților ei luminate. Miezul îl consider și acum prevederea din Grundgesetz (1949), a „demnității umane” ca principiu ce stă la baza libertății individuale și democrației. Nu invers! Și astăzi, dincolo de meandrele politicii,  Germania rămâne reperul.

      3. Suntem invitați, la această reuniune a bursierilor din România, să abordăm tema „Alumni DAAD ca punți de legătură între Germania și România în vremuri marcate de schimbări geopolitice.” Încep cu amintirea însuflețitoarei atmosfere când participam, la rândul meu, la Nürnberg, la bucuria zilei reunificării. Istoricii au consemnat că „s-a încheiat conflictul Est-Vest, care, de dinainte de 1945, a imprimat ordinea politică și, din 1945 încoace, ordinea postbelică a Europei...”(Wilfried Loth, Das Ende der Nachkriegsordung, în Bruno Schoch, Hrsg., Deutschlands Einheit und Europas Zukunft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992, p.11). Istoricii de atunci au consemnat și imperativele  - așezarea Germaniei în noua geografie politică, nevoia unui plan pentru  Europa de Răsărit, propunerea „intrarea Rusiei în NATO” (p.24), „construcția și democratizarea comunității Europene”, într-un „viitor mai deschis ca niciodată”.

        Din 1990 încoace s-au trecut în lume noi praguri ale istoriei, iar acum ne îndreptăm, după multe indicii, spre noi schimbări.

        În acei ani se instala o lume cu globalizare comercială, terapii de șoc, deschiderea frontierelor, o supraputere solitară. În jurul lui 2010 s-a trecut la o lume restructurată – odată cu ascensiunea globală a Chinei, reafirmarea statelor naționale, revenirea autoritarismului în democrații. Azi suntem într-o lume schimbată. Politica s-a transformat din conlucrare în luptă. Cooperarea țărilor a fost înlocuită cu antagonizarea. Lumea a intrat sub conducerea unei „geometrii variabile a supraputerilor ” (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). În același timp, noua evoluție din științe - nanoștiințe, biotehnologii - și „complexitatea” obligă la revizitarea conceptelor.

      În țări europene se trăiește „criza democrației” ca urmare a trei ruperi. Democrația ca procedură a fost ruptă de democrație ca preluare a vocilor cetățenilor,  democrația a fost ruptă și de meritocrație, iar democrația și statul național s-au separat - cum spun cei mai buni analiști, de la Sorbona și Köln.

        După ce, în 1972, China și SUA au ajuns la înțelegere, iar, în 1985, URSS și SUA au angajat pașii spre încheierea erei postbelice, după ce Germania s-a reunificat, toate țările s-au schimbat prin democratizare și dezvoltare. Din anii douăzeci ai secolului actual, au revenit însă politici care au scindat lumea. Până și reuniuni intelectuale, sportive și artistice recurg azi la segregări – ceea ce nu era în epoca „războiului rece”. Pe drept, Editura Suhrkamp, consemna că „obsesiva căutare a unui dușman caracterizează din nou societățile noastre”.

      Lumea de azi continuă să se schimbe, dar analiza germană a situației lumii oferă puncte de. sprijin pentru a o înțelege Deja Helmuth Schmidt avertiza ca europenii să nu se amestece în relația dintre ruși și ucrainieni și arăta că „războiul hibrid” ține deja de „globalizarea tehnologică, care facilitează amestecul de toate felurile...”(Die Mächte der Zukunft. Gewinner und Verlierer in der Welt von Morgen, Goldmann, München, 2006 p.14). Roman Herzog observa că istoria nu s-a sfârșit și cerea ca „elementele de integrare” să nu cadă victime conjuncturilor (Zukunft bauen. Erziehung und Bildung fur das 21.Jahrhundert, DVA, Stuttgart, 1998,p.59), iar cultivarea de „oameni curajoși, cu conștiință de sine și înainte de toate creativi, care nu se dau bătuți” (p.63) să nu fie părăsită.  Angela Merkel afirma principiul „securității pentru fiecare” (vernetzten Sicherheit)”, al priorității „discuțiilor politice” și al „deciziilor împreună” (Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder, Freiburg, Basel, Wien,2010, p.214), știind bine că nimic nu împiedică opțiunile mai bune.

        Din Germania vine și azi o salutară chemare în domeniul dreptului. Știm bine că în Grundgesetz, art.1, este formulată garanția „demnitatea omului (die Würde des Menschen)”, luată ca principiu suprem. Desigur că azi se caută flexibilitate, iar unii propun lăsarea lucrurilor în seama exegezei. Dar „întrebarea cu privire la temeiul juridico-filosofic ultim al dreptului își păstrează tocmai azi actualitatea” (Ernst-Wolfgang Böckenförde, Recht, Staat, Freiheit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1991, p.385), încât este nevoie de „neliniște etică (ethische Unruhe)” în chestiunile de drept.

          S-au diversificat, însă, nu doar opiniile, ci și problemele. Geostrategul Carlo Masala observa schimbarea prin care:  „stabilitatea și pacea au trecut în față în raport cu morala și democrația” (Welt-Unordnung. Die globale Krisen und das Versagen des Westens. C.H.Beck, München, 2016, p.14). Istoricul Andreas Wirsching a spus cu claritate: „În orice caz, integrarea în forma ei tradițională, ca proiect specific al Europei de Vest de după război, s-a încheiat. Timpul ei a trecut într-o epocă în care prioritățile se refac” (Demokratie und Globalisierung.Europa seit 1989, C.N.Beck, Munchen, 2015, p.228). Ambasadorul Rüdiger von Fritsch constata că de schimbarea lumii Germania este acum cea mai atinsă. „Aproape nicio țară din Occident nu este la fel de afectată de provocările actuale ca Germania” (Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg?, Aufbau, Berlin, 2023, p.200). Cultivatul Josef Braml (Die transatlatische Illusion. Die neue Weltordung und wie wir uns darin behaupten können, C.H.Beck, München 2022, p.9) apela la realism în situația în care politica Statelor Unite se schimbă. Geert Mak amintea pericolul ca în urma evoluțiilor europene „întregul proiect european, această moștenire prețioasă a generațiilor anterioare de europeni, scapă neobservată din mâini” (Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012, p.10). Eminentul jurnalist  Jochen Bittner observa erori în deciziile Uniunii Europene și cerea realism: „Veți constata mai degrabă că UE nu face doar lucruri bune” (So nicht, Europa!. Die drei grossen Fehler der EU, DTV, München, 2010,p.278). Este clar că Europa nu rămâne cum este.

       Cultura germană modernă a avut vaste conexiuni cu Răsăritul, inclusiv cu China. Destul să amintesc că, pornind de la străvechea cultură a chinezilor, Hegel a teoretizat deplasarea centrului de greutate al istoriei universale, de la Est, la Vest, dar deja Nietzsche a trebuit să schimbe percepția: acesta a vorbit despre Europa ca peninsulă specificată cultural a marelui ansamblu continental al Asiei. Heidegger a fost însă personalitatea de cea mai mare anvergură care a apelat la China dinspre cultura Europei.Unii pun chiar titlul discursului rectoral al lui Heidegger, „Selbstbehauptung der deutschen Universität”, în seama devizei chineze „Ziqiang (Selbststärkung)” – consolidare de sine. Analize noi (Reinhard May, Heideggers Hidden Sources – East Asian Influences on his Work, 1996; Fabian Heubel, Gewundene Weger nach China. Heidegger, Daoismus, Adorno, 2020 etc. ) au probat că în concepte ce resimte contactul cu cultura Chinei, iar în scrieri postbelice, Heidegger a pus probleme în termeni de „folosire a nefolositului (Gebrauch des Ungebrauchs)”, într-o „etică a toleranței (das Ethos des tuenden Lassens)”.

             Odată cu ascensiunea ei globală și cu împrejurarea că, în urma pandemiei din 2020-2022 și a războiului din Ucraina, ponderea mondială Chinei sporește, relația cu ea capătă o importanță nouă.Deocamdată, această relație are de învins prejudecăți ale necunoașterii. Cărți germane (de pildă, Felix Lee, Finn Mayer-Kuckuk, China. Auswege aus einem Dilemma, Ch. Links Verlag, Berlin, 2024), arată însă că s-a intrat într-o nouă situație. Germania, cunoscută în istorie ca „țară a premiilor Nobel”, își plasează semnificativ cercetarea științifică în China (p.98), iar marile firme europene includ în bilanțuri rezultatele investițiilor în această țară. Autorii spun lucrurilor pe nume:  „Cine vrea să câștige din nou teren în competiția cu China trebuie să devină mai bun acasă – dar el trebuie și să cunoască bine concurentul” (p.161). Propria schimbare, prin pregătire înaltă, inovație, contribuții la binele comun, este indispensabilă.

        Teza mea este că va fi nevoie de o schimbare și mai vastă, pe care teoreticieni din SUA și Germania încep să o semnalizeze: o nouă înțelegere a modernității. Ca să fiu simplu și clar, se prăbușesc teoriile consacrate ale învățării, ale cunoașterii, ale educației, ale economiei. Însăși libertățile și democrația se cer respectate, dar și reconstruite.

         Pe bună dreptate, un fost ministru de externe al Germaniei spune că „progresul în politicile legate de subiect, factuale, va trebui să aibă neapărat prioritate, având în vedere presiunea timpului” (Joshcka Fischer, Der Abstieg des Westens. Europa in der neuen Weltordung des 21. Jahrhundert, Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2019, p.236). „Sachpolitk”, nu altceva, este acum urgența. Habermas a pledat pentru asumarea deschiderii și a arătat că nu este soluție îmbrățișarea doar de obiective imediate. „Teoriile care încep cu un concept politic bat prea aproape...” (Ein neuer Strukturwandel der Öffentlichkeit, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022, p.77). Nu sistemul politic bazat pe drepturi și libertăți este de înlocuit, ci sunt de schimbat politici oficializate de azi, care le trădează.

     Ca și altădată, din tradiția Germaniei, ca și din orice altă tradiție, se revendică mulți și diverși. De aceea, trebuie subliniat că Germania nu are nevoie de aranjamente pe întuneric, cum mai cred unii de la noi. Așa cum observa chiar presa germană de cel mai înalt nivel („Der Spiegel”, „Suddeutsche Zeitung” etc.) acum câțiva ani, nu au de a face de fapt cu cultura germană inși nepregătiți, orice funcție ar ocupa-o. Soliditatea profesională, rectitudinea și capacitatea creativă sunt argumentele într-o lume ce are nevoie astăzi de rezolvări durabile.

      4. Nu se poate ieși din „criza democrației”, aflată azi în avanscena lumii,  altfel decât asumând ceea ce observa Richard Haass (The Bill of Obligations. The Ten Habits of Good Citizens, Penguin, New York, 2023): „criza democrației” vine azi din democrația însăși. Trebuie revenit la cooperare internațională – observând că aceasta s-a deteriorat datorită încălcării înțelegerilor anilor nouăzeci. Trebuie asumat că s-a lărgit lumea culturii – până și Africa vitregită de istorie  propune deja soluții demne de atenție. Formulat direct, „democrația fără messianism și paternalism”, „cooperarea fără uniformizare” și „politica drept proiect de umanitate” sunt astăzi devize adecvate.

    În ultimele decenii rolul universităților și institutelor de cercetare s-a schimbat. Oportunismul intelectual a câștigat teren și a slăbit aceste instituții. Dar rolul lor de deschizător de orizonturi rămâne, mai ales într-o epocă în care nivelul decidenților este sub necesar, încât se ajunge în crize multiple.

       Ca universitar sau cercetător nu poți face și predare, și cercetare și intervenții publice. Dar te trădezi dacă nu aperi valori. Istoria nu s-a sfârșit, cum se crede în zilele noastre, printr-o neînțelegere a lui Hegel, iar Europa rămâne, cum spunea Nietzsche, „Europa de la Atlantic la Urali”.

      Intelectualitatea germană a dat de multe ori pilda acuității și viziunii  în înțelegerea istoriei. Nu se poate concura calificarea forței de muncă germane; nimeni nu poate concura rigoarea organizării germane. Germania poate urca, în pofida crizelor ce lovesc o mare parte a lumii.

       5.Din faptul că anumite cercuri pierd în lumea de astăzi nu rezultă nicidecum că pierde Occidentul, încât nu se confirmă previziunea lui Oswald Spengler. Oricum, Germania are mai departe enorm de oferit – inclusiv prin capacitatea ei autoînnoire și creație. Amintesc aici doar trei perspective ce constituie repere de maximă importanță acum.

    Hölderlin    era convins că „sufletul (die Seele)” stă în fața lumii și imprimă o ordine. Pe Hölderlin „îl înconjoară neliniștea că s-ar putea pierde” și că „pierderea de sine este tot ce este mai rău”.  De aici chemarea  sa „Komm! Ins Offene, Freund!”, ce capătă o nouă actualitate pe fondul nevoii de „libertate creativă”.

      Ceea ce a stat la baza reflecției lui Hegel – aducerea la unitate a conceptului și realității a întemeiat observația sa, a „angoasei în fața adevărului (Angst vor der Wahrheit)”, din Fenomenologia spiritului. Este leitmotivul său diferența între „Verstand” și „Vernunft”, încât este nevoie de a căuta mereu adevărul. De la produsele variate ale „intelectului” de azi la „rațiune” a rămas o distanță, ce trebuie înfrântă.

      Habermas  vorbea de „puterea eliberatoare a cuvântului, care s-ar putea dezvolta pe deplin doar în relațiile de recunoaștere reciproc-egalitare ale unei societăți complet individualizate” („Es muste etwas besser werden...”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024, p.15-16). Observația importanței nu numai a comunicațiilor, ci și a comunicării este mai actuală ca oricând.

        Este îmbucurător că generații noi de gânditori germani continuă să considere  comunicarea drept mediul de bază al umanizării. Axel Honneth a recuperat libertatea de la baza teoriilor dreptății  (Das Recht der Freiheit, 2011) și a propus-o asumării comunicative.Richard David Precht apără toleranța ( Das Jahrhundert der Toleranz. Plädoyer fur eine wertegeleitete Aussenpolitik, Goldmann, München, 2024). „Secolul 21 va fi secolul toleranței sau va fi ultimul în care se scrie istoria omenirii” (p.272). Markus Gabriel dă o ontologie a ruperii cu rămășițele metafizicii și restabilește „gândurile” de care vorbea Frege (Der Sinn des Denkens, Ullstein, München, 2020) ca punct de plecare al înțelegerii lumii. Iar peste toate, idealismul clasic german este relansat uimitor, ca filosofie a libertății tocmai din Statele Unite (Robert B.Pippin, Die Aktualität des deutschen Idealismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016)  și capătă acum actualitate amplă, nu doar filosofic, ci practic, politic.

        La aniversarea a 75 de ani de existență a DAAD, la care am avut onoarea să fiu invitat să vorbesc la Berlin, în 1998, am arătat că susținerea cu burse germane a marcat decisiv în bine viața multor țări. Nu pot decât să repet constatarea și să adresez mulțumiri DAAD și celor care îl reprezintă.  Îmi amintesc mereu cu respect de productivul președinte ale DAAD, profesorul Theodor Berchem, care a promovat calificări capabile să fie competitive, cooperarea științifică și tehnologică și dialogul cultural, înțelegerea în politică, drept axe. Programele DAAD au fost astfel răspunsul adecvat la imperativele epocii. 

         Mulți dintre cei care au revenit după stagii de pregătire  în Germania au pus umărul la ameliorarea din țara lor. Mă mândresc nu numai că am lucrat pentru a da o filosofie de autor, dar și pentru că am lucrat, în rolurile pe care le-am avut, la rezolvări în beneficiul cetățenilor: reorganizarea universității „Babeș-Bolyai” pe baze competitive internațional; „reforma comprehensivă a educației” din 1995-2000; extinderea rețelei de licee germane în România, în 1998-2000; crearea „Centrului de formare continuă în limba germană” (1998) de la Mediaș; crearea „Programului german de studii” (1995) la UBB;  înființarea „Centrului Cultural German” (1994) din Cluj-Napoca, a „Bibliotecii Germane” (2003); crearea a nenumărate cooperări benefice. După creare, multe au fost multiplicate în țară.  Văd un rol creativ al Germaniei în schimbarea lumii actuale, iar în cooperarea cu personalitățile ei un beneficiu imens.

       La nivelul anilor 2000 România făcea reforme reale și era la nivelul țărilor regiunii – Polonia, Cehia, Ungaria, cel puțin în domeniul educației. Din nefericire, din 2005 încoace, țara a intrat în „crize suprapuse”, cum se spune eufemistic – crize nejustificate de resursele țării. Un scriitor german a surprins situația în cuvintele: „țările din Europa de Est nu au ajuns niciodată să fie parteneri egali: după prăbușirea economiilor lor șubrede și vânzarea totală a ultimelor structuri către firmele occidentale, ele sunt mai degrabă zone furnizoare de forță de muncă – ceea ce epuizează complet țările din punct de vedere demografic și intelectual” (Alex Rühle, Europa – wo bist du? Unterwegs in einem aufgewühlten Kontinent, DTV, München, 2022, p.40). Trebuie adăugat, însă, imediat, că originea acestei evoluții se află în calificarea slabă și mediocritatea decidenților României ultimelor decenii, în încălcarea Constituției și a legilor și o corupție, de la vârf până jos, ajunse azi fără precedent.  Industria în criză, agricultura disprețuită, instituțiile ce-și trădează misiunea, amatorismul extins, pasivitatea din dezamăgire, emigrarea ca ideal nu se pot explica altfel.

        Ce este de făcut? A interveni pentru ameliorarea stărilor de lucruri, a face expertize competente și integre și a organiza, a inova în serviciul public, a participa la deschiderea lumii sunt acum imperative pentru alumni. Doar așa satisfac investiția în ei[AM1] .

     Mesajul meu îl rezum: eu sunt atașat țării mele și sunt legat de Germania și voi întreprinde tot ce îmi stă în putință, cu devoțiune, pentru a-mi promova evaluările, convingerile și opțiunile de care v-am vorbit. (Cuvânt la reuniunea bursierilor germani, ASE, București, 6 noiembrie 2026)

 

<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a

 


 [AM1]

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5