Andrei Marga: Shoah-ul, pogromul de la Iași și noile mituri antisemite

Chinezii și evreii – cele mai vechi popoare care s-au păstrat până în zilele noastre – sunt și azi în centrul atenției. Primii au realizat după 1978 o dezvoltare modernă, adesea pe cele mai avansate linii ale științei și tehnologiei, care îi plaseză printre supraputerile lumii. Evreii continuă, după restabilirea, în 1948, a statului Israel pe pământurile strămoșilor lor, să fie una dintre forțele inovative ale istoriei, cu contribuții esențiale la înaintarea umanității.

  A fi inovativ și a fi în avangardă stârnește nu numai admirație, ci și reacții. Din nefericire, lumea s-a umplut din nou, în ultimii ani, de atacuri ce vor să înlocuiască cooperările.

În ceea ce-i privește pe evrei, suntem, ca generații, după tragedia fără seamăn a Shoah-ului, încât era de așteptat să se înțeleagă unde duc miturile și să se închidă un capitol trist al istoriei europene. Asistăm în schimb la recrudescența antisemitismului în mai multe țări europene.

  Așa stând lucrurile, din nou memoria istoriei este de activat. Nici nu este posibilă despărțirea de trecut fără a arunca privirea în profunzimile lui și a vedea cum a fost posibil răul și ce este de făcut.

 Istoricii au arătat că Europa încă nu a înțeles istoria proprie (vezi Tony Judt, Postwar.A History of Europe since 1945, Penguin, New York, 2005). Unul dintre cei mai importanți gânditori din deceniile recente (Yirmiahu Yovel, Dark Riedl. Hegel, Nietzsche, and the Jews, Polity Press, Cambridge, 1998) observa că Europa nu are o problemă cu evreii, ci una cu ea însăși. Am arătat adesea că despărțindu-se de Ierusalim Europa s-ar desparte de ea însăși.

 De aceea, în conferința mea la oportuna și inspirata reuniune organizată de Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași,  voi arăta cum a fost posibil Shoah-ul (1) și în ce constă gravitatea pogromului de la Iași (2), pentru a circumscrie apoi noile mituri ale antisemitismului (3). Voi încheia cu evidențierea câtorva direcții de cercetare.

                                                  1.

      Multe națiuni au suferit pierderi incomensurabile în al doilea război mondial. Lipsiți de apărare, evreii au fost cel mai crunt loviți. Pe bună dreptate, documentata “controversă a istoricilor (Historikerstreit)” germani a subliniat unicitatea Holocaustului evreilor. Istoricul Eberhardt Jäckel a dat răspunsul cel mai limpede: „omorârea evreilor făcută de național-socialism a fost singulară deoarece niciodată înainte un stat, cu autoritatea conducătorului său responsabil, nu a decis și anunțat omorârea, pe cât posibil fără rest, a unui anumit grup de oameni, incluzând bătrânii, femeile, copii și sugarii, și nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat” (Eberhard Jäckel, Die elende Praxis der Untersteller..., în Historikerstreit. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1989, p.115). Această evaluare nu a putut fi dislocată.

  Știm bine că  antisemitismul este de când evreii sunt priviți ca alți oameni ca urmare a religiei, a soartei și a performanțelor lor. Dar trecerea de la divergențe și ideologii la genocid nu se putea face dacă nu ajungea la decizie cineva care să fie nu doar antisemit, ci atât de antisemit încât să fie gata să dispună omorârea de oameni. Desigur, nimic cu greutate nu se explică doar prin acțiunea unui ins, dar genocidul nu era posibil dacă nu ajungea cineva la comanda statului și nu dispunea omorârea.

 În conștiințe stăruie întrebarea: cum a fost posibil ceva atât de criminal?  Cel mai temeinic istoric al acestui capitol al istoriei, Robert Wistrich (vezi Hitler, l’Europe et la Shoah, Albin Michel, Paris, 2001; Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007), a dat răspunsul precis și riguros, pe baza explorării arhivelor accesibile.Rămâne însă altă întrebare: cum a ajuns Adolf Hitler la decizia genocidară?

 Cred că la această întrebare este de răspuns din nou, pe date cât se poate de exacte. Asemenea răspuns rămâne mai departe plin de învățăminte.

Nu stă în picioare, fiind contrazisă din capul locului de fapte, ipoteza unui Führer care nu a știut ce se petrece.  Istoricii care au cercetat documente de arhivă  (Ytzhak Arad et all, ed., Documents…., University of Nebraska Press, Yad Vashem Yerusalem, 1999; Documents on German Foreign Policy 1918-1945, Government Printing Office, Washington DC, 1953 și altele) au probat că Führerul însuși a fost la originea tragediei.

Este destul să observăm că în 1939, Adolf Hitler a spus ministrului ceh de externe că “vom distruge evreii”, iar în discursul din Reichstag, cancelarul a declarat că evreii trebuie “să dispară” din Europa. Ulterior, în 1941, a spus ministrului croat că evreii nu ar fi compatibili cu Europa și trebuie făcut ceva cu ei. Când a fost vorba de trimiterea la muncă forțată, Adolf Hitler i-a spus regentului Horty că “cine nu poate munci, trebuie să moară”. La 28 noiembrie 1941 Hitler i-a spus muftiului de Jerusalim că războiul cu evreii este “fără compromis”, până la “destrucția finală”. Este, așadar, univoc ce avea în vedere Führer-ul.

  Toate instrucțiunile emise de Himmler, Heydrich, Hans Frank dovedesc angajamentul de a aplica “dorința Fuhrer-ului (des Führers Wunsch)”. Instrucțiunile din 23 octombrie 1941 ale șefului Gestapoului, de a bloca emigrarea evreilor din Reich, invocă aceeași “dorință”. Jurnalul lui Goebbels, aflat astăzi la dispoziție, o probează de asemenea.

      Se mai știe că la propunerea lui Victor Brack, de la cancelaria Reichului, pe Frontul de Răsărit s-a trecut la tehnica gazării. S-au folosit mai întâi camioane mobile ce emiteau monoxid de carbon, apoi s-au construit instalații la Chelmo, Belzec, Auschwitz-Birkenau, Selmin (Serbia) și în multe alte locuri din Polonia.

    Arhivele atestă că “soluția finală a chestiunii evreiești” a fost gândită ca un jurământ de supunere a evreilor (Himmler), apoi ca deportare în Madagascar (Himmler), mai târziu în Rusia (Hitler), pentru ca, după 1941 să se decidă exterminarea.Chiar a apărut o divergență, care a fost prezentată și la procesul de la Nürnberg, dintre Wehrmacht, care voia păstrarea prizonierilor ca forță de muncă, și Gestapo, care voia lichidarea rapidă. Adolf Hitler a și prezentat mesianic ceea ce avea să se petreacă drept gigantică confruntare de “viziuni asupra lumii” ale unor “rase diferite”, precum în Mein Kampf.

Aplicarea “soluției finale”, sub aspectele “administrativ, material și financiar”, în toate teritoriile Reichului, a fost dispusă  la 31 iulie 1941, de Hermann Göring. Peste o lună se împlinesc, așadar, 80 de ani de la semnarea sinistrei decizii!

 La 20 ianuarie 1942 a avut loc conferința de la Wannsee, cu șefi administrativi ai Reichului, sub conducerea lui Heydrich, care a invocat din nou “dorința Führerului”. S-a decis înrolarea evreilor pentru muncă, dar și “tratamente speciale”, rapide, care însemnau omorârea.

Nu are, așadar, cum să iasă din discuție implicarea personală a lui Adolf Hitler în toate fazele Holocaustului. Până și în Testamentul său din 29 aprilie 1945, cancelarul Reichului revendică lovirea evreilor și pune toate relele din lume în seama “evreimii internaționale și a sprijinitorilor ei”.

     Avem despre felul în care Adolf Hitler a gândit de timpuriu mărturii ale colegilor săi de școală. August Kubiczek (The Young Hitler I knew, Boston, 1955) ne spune că Hitler, la cincisprezece ani, văzând la Linz opera lui Richard Wagner, Rienzi, a rămas nutrit de gândul că într-o zi “ar putea conduce germanii de la servitude la libertate”. Iudeofobia celebrului compositor l-a influențat, cel puțin în a considera evreii “paraziți” ai culturii moderne.

Ca orice european, Adolf Hitler a avut conexiuni cu evrei. Împreună cu un tânăr evreu din Budapesta a înghebat o afacere cu desene și picturi la Viena. Medicul familiei la Linz, Eduard Bloch, își amintește (Why I Left Europe and What I have Achieved in America, Leo Baeck Institute Yearbook, 47, 2002) că după înmormântarea mamei, tânărul Adolf Hitler i-a strâns mâna și i-a spus “vă voi fi etern recunoscător, doctore!”. Adolf Hitler, fiind deja la Berchtesgaden,  l-a socotit pe medic un „Edeljude  - evreu nobil” și a spus:  „Dacă toți evreii ar fi ca el, nu ar mai exista chestiunea evreiască”. La care, în memoriile sale, Eduard Bloch completează: „Din nou fraza favorită a celor care-i urăsc pe evrei!”.

Este, oricum, sigur că Adolf Hitler a plecat cu un „bagaj” antisemit din Linz. Dar abia la Viena, începând cu 1907, antisemitismul său a luat o formă militantă.

Opțiunea pangermanistă l-a făcut să rămână un inamic al monarhiei habsburgice și al „statului austriac”. Formarea în tradiționalismul politic l-a făcut adversar al pluralismului politic. Respingerea democrației în favoarea conducerii de către Führer era deja fermă. Ostilitatea față de social-democrație era netă. Iar recunoașterea ponderii politice a muncitorimii îl făcea să caute să o aducă de partea sa.

În mintea lui Adolf Hitler, la Viena, aceste repere au dat o combinație, pe direcția antisemitismului militant, sub influența a trei curente active atunci. Este vorba de curentul britanicului Houston Chamberlain, preluat de Guido von List, care a pus problemele politicii în termeni de rasă; de curentul din jurul lui Georg von Schoenerer, pangermanist și ostil Romei, care voia folosirea antisemitismului ca bază a unei ideologii populare; de curentul din jurul primarului Karl Lueger, care lansa tirade împotriva „bursei evreiești”, a „presei evreiești”, a „moravurilor evreiești”.

 Din aceste direcții iudeofobia lui Hitler s-a accentuat și s-a organizat în viziune. Imaginea evreilor din Răsărit, cu caftan și șuvițe negre, avea să-l marcheze, cum se poate citi în Mein Kampf.

 În 1913 Adolf Hitler a părăsit Viena pentru München. Nu înainte de a fi ajuns, cum se laudă în Mein Kampf (Zentralverlag der NSDAP, München, 1943, p.125), „la bazele unei filosofii” și „a unei vederi politice definitive” cu trei opțiuni majore: „pangermanismul”, ”inamic al marxismului” și „antisemit absolut”.

 Voluntar în armata germană din primul război mondial, dar rănit pe front, Adolf Hitler a revenit la München, unde a fost recrutat de Reichswehr ca agent pentru a infiltra Partidul Muncitorilor Germani. Impresionat de talentul său oratoric, micul partid naționalist și antisemit l-a preluat printre membrii și l-a pus pe ruta politicii de partid.

După primul război mondial, înfrângerea Germaniei, alungarea împăratului, tratatul de la Versailles, reparațiile insuportabile, spectrul comunismului i-au consolidat lui Adolf Hitler cam toate obsesiile. În acest context a scris Mein Kampf (1924), în care ideile se organizează pe direcția antisemitismului militant. Aceasta începând cu prefața cărții, în care reacționează la „Legendebildung a presei evreiești la adresa sa”, și culminând cu finalul, în care scrie că „evreul este astăzi marele agitator al distrugerii fără resturi a Germaniei” (p.702).

Atacul lui Adolf Hitler s-a îndreptat la început contra social-democraților. În Mein Kampf el îi acuză că vor puterea politică, că se folosesc în scop politic de muncitorime, că fac promisiuni înșelătoare. În ce promit social-democrații Adolf Hitler vedea „cea mai nemaiauzită înșelare (unerhörtesten Völkerbetrug)” (p.40) a oamenilor. El spune însă, destul de brusc, că și-a dat seama că „numai cunoașterea evreimii oferă cheia captării intențiilor lăuntrice și așadar adevărate ale social-democrației” (p.54). Ea ar dezvălui natura social-democrației. Evreii sunt ștampilați simplu ca „înșelători (Verführers) ai poporului nostru” (p.66).

     Atacarea evreilor se face de Adolf Hitler în Mein Kampf pe toată linia. Evreul ar fi opus cu îndărătnicie la schimbarea opiniilor sale – „niciodată nu a fost de eliberat un evreu de vederea sa” (p.66), incapabil de idealism și obsedat de „materialism” (p.166), „egoist” incurabil (p.331),  „parazit în corpul altor națiuni și state”, cum scria Schopenhauer (p.334), „cea mai izbitoare contradicție față de arian” (p.329), implacabil „dușman intern (innere Feind)” (p.361), interesat de democrație până o instrumentalizează – „evreul popular democratic se transformă în evreu de sânge și tiranul popoarelor” (p.361), origine a scindării dintre protestanți și catolici (p.629), „bastardează germanii (Bastardierung an unseren Volk)” (p.629), iar arta evreilor ar fi „spiritual pestilențială” (p.62).

 Adolf Hitler leagă în Mein Kampf înfrângerea Germaniei, condițiile dure ce i s-au impus la Versailles, răscoala comuniștilor și anarhiștilor din Bavaria, marxismul, internaționalizarea comunismului și evreii într-un tot. Iar în raport cu acest tot adoptă o ținută mesianică. Evreii, scrie el, se opun „politicii germane” (p.743) și vor „să distrugă” Germania (p.702). Lupta cu evreii ar fi o luptă pentru „păstrare de sine ( Selbsterhaltung)” – „pe cât mă apăr de evrei lupt pentru cauza Domnului” (p.70). Lupta contra bolșevismului și lupta cu evreii ar fi una (p.752).Evreii ar fi pericolul pentru Europa, căci ei vizează „cucerirea lumii (Eroberung der Welt)” (p.352), „stăpânirea evreiască a lumii (jüdische Weltbeherrschung)” (p.704). El vrea un „stat german al națiunii germane” (p.362) și revendică pentru național- socialism „meritul” de a fi făcut din antisemitism „mișcare populară”(p.628).

     Adolf Hitler nu-i ataca doar pe evrei. Francezii și rușii sunt atacați cu înverșunare. Doar că pe evrei îi ridică la rangul de cheie a istoriei universale. Adolf Hitler  se lua vizibil după formulări din Vechiul Testament, de genul „înmulțiți-vă și stăpâniți pământul”, și, desigur, după falsele Protocoale ale Înțelepților Sionului, cunoscuta făcătură a Ohranei țariste pentru a-i compromite pe evrei.  Acțiunea comunistă și anarhistă de la München din noiembrie 1918 i-a dat apă la moară, încât a atacat și mai acut evreii.

Deja în Mein Kampf începe cochetarea lui Adolf Hitler cu genocidul. El scrie că evreii ar fi de vină și 15000 ar fi trebuit lichidați (gaz) ca să scape milioanele de oameni căzuți pe front. Cum observă Robert Wistrich (Laboratory of World Destruction..., p.367) Hitler devine acum antisemit genocidal. Restul ia formă după 1939.

Ce spunea Adolf Hitler despre evrei este ușor de contrazis. Dar nu contrazicerea în detalii a perorațiilor lui Adolf Hitler ne preocupă aici, ci altceva. Este vorba de a semnala încă o dată cum din vederi benigne și ideologii improvizate, rămase fără replicile cuvenite, au putut să iasă aventuri și până la urmă o tragedie – una dintre marile tragedii ale istoriei.

                                                        2.

           Azi știm mai precis și ceea ce s-a petrecut la Iași în 1941. Volumul coordonat de Carol Iancu și Alexandru Florin-Platon (Pogromul de la Iași și Holocaustul în România. Le  Pogrom de Iași et la Shoah en Roumanie, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2015) circumscrie în premieră ceea ce s-a petrecut în metropola Moldovei în zilele de 28-30 iunie 1941, după declanșarea de către Germania nazistă a războiului din Răsărit și alăturarea regimului lui Ion Antonescu la acțiunea împotriva Uniunii Sovietice.

          În timp, au fost, desigur, referințe la acțiunea regimului și a forțelor legionare, asistată de trupe germane, cu concursul unor locuitori ai urbei, în urma căreia au fost omorâți mii de evrei, într-un oraș cu majoritate tradițională evreiască. Efectivul victimelor a rămas în discuție, de la 2000, cum declara la un moment dat Nicolae Ceaușescu, la peste 14000, cum consemnează unii membri ai comunității  evreiești din Iași. Desigur, și viața unui singur om ar trebui să conteze, dincolo de controversa cifrelor.

             Volumul Pogromul de la Iași aruncă lumină asupra unicității acțiunii criminale din 1941. Silviu Sanie arată că “participarea unor instituții ale statului și a unor trupe străine la o  acțiune de lichidare fizică a unor cetățeni, fără a putea fi invocate răscoale sau alte forme de împotrivire la decizii guvernamentale, constituia un fapt inedit în istoria țării” (p.259). Responsabilul arhivelor ieșene, Cătălin Botoșineanu, afirmă că “pogromul de la Iași a constituit primul mare genocid la adresa evreilor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial” (p.265). Această evaluare nu a putut fi contrazisă cu probe.

      Cum se explică ceea ce s-a petrecut? Carol Iancu semnalează, comentând o scrisoare a ambasadorului francez din 1948, implicarea armatei, poliției și serviciilor secrete (pp. 348 și urm.). Alexandru-Florin Platon atrage atenția că „masacrul de la Iași a dezlănțuit instinctele ucigașe ale întregii populații, încurajată de atitudinea autorităților, care au dat – cu bună știință – impresia că evreii erau scoși în afara legii și că orice faptă comisă împotriva lor (jaf și omor) îi exonera pe autori de vinovăție” (p.203). Au fost români care au salvat evrei în fața urgiei dezlănțuite, dar, din păcate, aceste gesturi de umanitate  „nu atenuează dimensiunea colectivă a pogromului” (p.203).

            Mai ales cercetările germane și evreiești au stabilit termenii și cadrul de explicație și  de interpretare de astăzi al crimelor Celui de al Doilea Război Mondial. Amintesc aceste repere căci astăzi, la noi, bântuie o „gândire aproximativă” – acel fel de a gândi prea puțin așezat pe fapte (a căror stabilire plictisește, bineînțeles!), ce se mișcă lejer printre noțiuni vag stăpânite (exactitatea fiind depreciată ca pedanterie!) și ignoră dezinvolt cadrele explicative deja acumulate (preferând un verbiaj sub care, la drept vorbind, nu se află mare lucru!). „Gândirea  aproximativă” face ravagii în istoriografie, încât, așa cum se constată ușor, la monografieri solide, pe bază de investigații complete de arhivă, se ajunge anevoios.Nici la Centenarul țării nu s-a scris o sinteză credibilă a istoriei  României. În acest  punct, fac două observații.

            Confirmarea, directă și indirectă, a ideii că antisemitismul, care a atins în istoria europeană forme tragice, nu este o problemă a evreilor, ci o problemă pe care Europa o are cu ea însăși, vine din orice direcție. La ora de față, de pildă, din efortul Germaniei de a-i convinge pe evrei să se întoarcă și din efortul Franței de a-i convinge să nu plece. Este necesară, în orice caz, schimbarea până la capăt a opticii. Un fapt fundamental ar fi cazul să fie asumat: evreii nu sunt „oaspeții” cuiva în Europa, cum s-a mai gândit în secolul al XVIII-lea, ci parte a culturii europene. Aceasta a atins piscuri fructificând simbioze cu străvechea cultură a evreilor. În fapt, dacă este să ne gândim doar la repere ale actualității, cum ar arăta cultura europeană de azi fără, de pildă, Mendel și Einstein, Husserl și Wittgenstein, Max Weber și Freud, Proust și Kafka, Berlioz și Schönberg, Chagall și Chaplin,  Boulez și Bob Dylan, Henry Kissinger și Helmut Schmidt?

     A doua observație este că pogromul de la Iași ridică o problemă aparte, printre multe altele, desigur. Examinarea cauzelor „masacrului” din 1941 duce la concluzia că a fost vorba de un complex din care nu au lipsit: ordine ambigue sau confuze ale autorităților; intervenția legionarilor, având acces la mijloace ale administrației publice; un context internațional încurajator; o populație urbană săracă, dezorientată și gata la soluții violente față de cineva arătat cu degetul de propaganda oficială; brambureala administrativă.

      Brambureala administrativă a făcut ca, așa cum se evocă în volum (p.327-328), până și un ofițer al armatei germane să trebuiască să intervină pentru a opri omorârea evreilor în curtea Chesturii din Iași. S-a dovedit că brambureala din administrație poate crea monștri – mai cu seamă când pe teren miturile au trecere.

                                                              3.

Într-un tablou istoric cuprinzător pe care îl realizează în cartea sa Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din Antichitate până în zilele noastre (Hasefer, București, 2018) , Carol Iancu aduce în fața cititorului, pe rând, miturile de lungă durată ale antisemitismului. Numai că după publicarea cărții au dobândit contur noi mituri. Dați-mi voie să le inventariez succint.

De categoria noilor mituri ține mitul aducerii regimului comunist de către evrei. Pentru adepții lui nu contează că sociologi și demografi au dovedit că evreii erau mereu minoritari, inclusiv la conducere, și nu aveau cum să impună un regim politic. Ei au fost, de altfel, cum atestă arhivele, primii loviți de regim (Robert S. Wistrich, From Ambivalence to Betrayal. The Left, The Jews and Israel, The University of Nebraska Press, Lincoln and London, 2012). Evreii nu au condus vreo societate europeană, chiar dacă din ramificata lor cultură s-au ridicat lideri ai multor națiuni. Disraeli sau Atatürk sau Slansky sau Gyeremek veneau dintre evrei, dar nu se poate spune că evreii au condus statele respective. Cum a observat Jacques Attali (Les juifs, le monde et l’argent, Artheme-Fayard, Paris, 2002), “se găsesc evrei în toate taberele, căci ei susțin, aproape de fiecare dată, țările ai căror cetățeni sunt. Majoritatea sunt chiar patrioți înflăcărați”. Iar mitul evreului de la natură comunist nu se confirmă  nicidecum. În fond, răsturnarea comunismului a avut printre cei care au inspirat-o pe Hayek, Raymond Aron, Marcuse, Karl Popper, Jeffrey Sacks și mulți alți evrei.

Recent este și mitul suprapunerii evreilor cu stalinismul. Unii istorici, mai ales în țări cu slabă dezbatere istorică, se iau după Ernst Nolte și caută să-i plaseze pe evrei la originea “războiului civil european”, în fond pentru a relativiza Shoah-ul. În timp, desigur, nazismul și bolșevismul și-au împrumutat trăsături, dar nazismul își avea rădăcinile în situația din Germania, cum atestă cei mai buni contemporaniști germani. Iar acuzarea «socialismului evreiesc» nu rezistă nici ea. Deși mulți dintre conducătorii partidului social-democrat german proveneau dintre evrei, socialiști printre evrei erau puțini. După 1920, au existat tendințe socialiste printre evrei, dar acestea vizau nu atât de Germania sau alte țări europene, cât speranța sioniștilor la un nou început în Țara Sfântă (Gershom Scholem, Judaica, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984, Band 4). Opțiunile politice pentru socialism au fost mult mai largi decât comunitatea evreilor. Iar Shoah-ul a fost altceva decât rezultatul unei confruntări politice – a fost rezultatul unei decizii administrative, criminale, desigur.

       Întâlnim în zilele noastre un antisemitism oportunist, ce devine tot mai strident. Și acesta îi privește, tacit, pe evrei nu ca oameni pur și simplu, ci ca evrei. Cei care întruchipează acest antisemitism fac, atunci când este nevoie, declarații vag umanitare, chiar universaliste, și exprimă solidaritatea cu evreii, dar izbucnesc în segregări atunci când chestiunile se pun concret, nemijlocit, practic. Mitul este cel al evreului aranjor până la imprevizibil.

       Exemplele sunt variate. Amintesc doar două.

       Bunăoară, după ce și-a prelungit sejurul în Israel, ca o vacanță, un personaj din politica indigenă acuza ritos rivali politici că “fac afaceri cu evreii?”, ca și cum a face afaceri cu evreii ar fi ceva ce pătează. Se călătorește organizat, turistic spre Israel, dar cu grijă ca participanții să știe că “aceasta este versiunea noastră a evenimentelor legate de Iisus” și cealaltă este “versiunea evreilor”, care nu ne interesează. Ca și cum adevărul, inclusiv ceea ce-l privește pe Iisus, nu ar mai fi adevăr pur și simplu și, într-un fel, numai unul, comun creștinilor și evreilor!

     Un teolog a observat și circumscris antisemitismul clandestin. Este vorba de împrejurarea că, în pofida lămuririlor aduse între timp, se mai consideră că „alianța lui Dumnezeu cu poporul evreu”, în jurul căreia este elaborat Vechiul Testament, Dumnezeu ar fi rupt-o în favoarea „noii alianțe” cu Iisus Hristos.  Dumnezeu ar fi adoptat „alianțe” în succesiune, încât cea cu evreii ar aparține ireversibil unui trecut consumat. Or, „conceptul popular creștin al noii alianțe favorizează antisemitismul” (Norbert Lohfink, L’alleanza mai revocata. Riflessioni esegetiche per il dialogo tra cristiani ed ebrei, Queriniana, Brescia, 1991, p. 17). Nu există nicăieri în Biblie dovada că Dumnezeu ar fi rupt „vechea alianță” – cea cu evreii.

    Procesul lui Iisus este readus în discuție în publicații teologice sau pretins teologice pentru a relansa antisemitismul. Fundalul este republicarea în ediție engleză (2017) și internațională a lucrării lui A.C.Cuza, The Teachings of Jesus: Judaism and Christian Theology (1919). Cel pe care Goebbels îl socotea “mentorul antisemitismului modern” a apăsat cel mai mult în ultimul secol asupra pretinsei “opoziții” dintre Isus și “evreii” timpului. El scria că, “proclamând egalitatea între popoare și contestând astfel calitatea pe care evreii înșiși și-au atribuit-o, de <popor ales>, Iisus a atras asupra sa mania tuturor învățaților și fariseilor, care au conspirat împotriva lui pentru a-l executa și au reușit aceasta cu ajutorul lui Iuda”. Numai că cercetările istorice, relansate după ce unitarianul britanic R.Travers Herford (The Pharisees, 1923) a arătat că procesul lui Isus a fost unul roman, infirmă complet opinia lui A.C.Cuza.

  Opinie pe care, totuși, unii teologi de la noi au reluat-o în ultimii ani (vezi A.Marga, Europa și Israelul. O simbioză istorică, Rao, București, 2020, pp.154-166). Se ignoră dezinvolt că teologii de certă calificare pleacă, cel puțin după Declarația de la Seelisberg (1947) și Nostra Etate (1965), de la afirmația din Evanghelia după Ioan, că, în fața minunilor pe care le săvârșea Iisus, Sinedriul acelei vremi a ajuns să fie dominat de temerea că “dacă-l vom lăsa așa, toți vor crede în el și vor veni Romanii și ne vor lua locul și neamul” (Ioan, 11;48, în traducerea Bibliei de către Bartolomeu Anania). Orice examinare validă pleacă azi de la pătrunzătoarea observație a evanghelistului Ioan, care pune în prim plan interesul responsabililor iudei pentru Templu (“locul”) și soarta poporului (“neamul”), în relația cu atotputernicul imperiu roman. Consecința este la îndemână: deciziile Marelui preot, Caiafa la acea dată, erau subordonate firește propriilor credințe, propriilor interese, dar, înainte de orice, politicii romane în Judeea.

   Astăzi toate examinările factuale atestă că susținerea din Evanghelia după Marcu, de care se agață „pretinsa opoziție”, după care ar fi fost o „reuniune Sanhedrinului în timpul nopții la Marele preot”, această susținere, așadar, „provine din creativitatea literară a lui Marcu, ca și ideea condamnării la moarte a lui Iisus de către curtea supremă evreiască” Nu există nici o dovadă că Sinedriul  a dat condamnarea lui Iisus. Concluzia generală pe care renumitul cristolog, care a fost David Flusser, a tras-o este aceasta: „Pare deci că sfârșitul tragic al lui Isus nu a fost precedat de vreun verdict venit de la o autoritate judiciară terestră. El ar fi putut fi rezultatul unei interacțiuni sinistre între grupuri de interese cu antagonisme puternice, fără a se putea găsi legătura veritabilă cu persoana sau cauza lui Iisus” (David Flusser, Jesus, Editions de l’Eclat, Paris-Tel Aviv, 2005,p.151). De aici, din absența legăturii, pare să vină pasivitatea de mult remarcată a lui Iisus în timpul procesului, pe care Rembrandt (în tabloul Iisus și Pilat) a surprins-o ca nimeni altul și căreia Kafka (în romanul Procesul) i-a dat o tulburătoare descriere literară.

           Mai nou urcă un antisemitism etiologic. Carl Schmitt a profilat și reprezentat acest antisemitism, pentru ca în perioada postbelică să-l relanseze cu toată energia (vezi Raphael Gross, Carl Schmitt und die Juden. Eine deutsche Rechtslehre, Suhrkamp, 2005). În antisemitismul carlschmittian funcționează mitul evreului distructor de comunități organice. Vestitul jurist considera juriștii evrei de notorietate mondială, pe Georg Jellinek, Hans Kelsen și pe alții, care au contribuit enorm la reglementarea conviețuirii în comunități democratizate, drept “un ferment important al disoluției ordinii spațiale concrete” (Volkerrechtliche Grossraumordnung, Berlin, 1941). Iar acest clișeu are în continuare impact, mai ales în societăți reticente la democratizare.

       După ce a trebuit să treacă prin fața procurorilor americani, în procesul de la Nürnberg, Carl Schmitt s-a autoprezentat ca victimă deopotrivă a “serviciilor de securitate (SD)” ale lui Hitler și a evreilor și a speculat asupra “istoriei scrise de învingător” și a “justiției învingătorului” (Ex Captivitate Salus. Erfahrungen der Zeit 1945-47, Köln, 1950). El a profilat astfel mitul evreului inchizitor. În volumul său final, Carl Schmitt duce la culme autovictimizarea: „Am fost (și sunt) discriminat, defăimat și demontat. Teroare de sus și teroare de jos, teroare pe pământ și teroare din aer, teroare legală și ilegală, teroare dinspre naziști și dinspre evrei, mai brună, mai roșie și mai scrobită” (Glosarium. Aufzeichnungen aus den Jahren 1947-1951, Berlin, 1993, p. 81). Carl Schmitt face trimitere la soarta lui Iisus din Nazaret, apără inocența lui Pilat din Pont în procesul răstignirii și, în final, își pune propria soartă, sub semnul “omorului ritual”.

    Cel mai nou apărut pe scenă este antisemitismul emergent – un antisemitism al istoriei ființei (Marion Heinz, Sidonie Kellerer, Hrsg., Martin Heidegger’s “Schwarze Hefte”. Eine Philosophisch-politische Debatte, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016, p. 220 și urm). În optica heideggeriană, dezvăluită complet în Schwarze Hefte (2014-2021), evreii sunt legați de cultura unei “raționalități goale” ca urmare a faptului că ei nu sunt legați de “pământ”, ci “veniți” de undeva printre ceilalți oameni. Evreii ar cultiva ceva în dauna profunzimii vieții umane, “mașinația (Machenschaft)”, făcătura. Mitul ce se articulează cu astfel de argumentare este evreul gata de orice mașinație pentru a se promova pe sine.

    În Schwarze Hefte (2014), Heidegger pune “evreimea mondială (Weltjudentum)” (Gesamtausgabe 96, p. 243), care ar dezvolta o capacitate neobișnuită de calculare, ce s-a suprapus cu modernitatea însăși (GA, 96, p. 46), la originea “mașinației”. Mai mult, Heidegger consideră că, dincolo de persoanele și politicile care l-au reprezentat, național-socialismul rămâne soluția. În opinia sa, „această <mișcare> rămâne independentă de forma ei respectivă contemporană și de durata tocmai a acestor formule sesizabile” (GA 95, p. 408). Tot în Caietele negre (1933), Heidegger nota „marea experiență și norocul ce a venit că Führerul a deșteptat o nouă realitate, care oferă gândirii noastre calea dreaptă și propulsia” (GA 94, p.111). Din această perspectivă, iudeo-creștinismul ar fi la originea „mașinației” și a expansiunii acesteia, inclusiv în forma mai rafinată, a timpului nostru, care este „tehnica”.

                                                    4.

Se poate discuta îndelung asupra reacțiilor la expansiunea miturilor. Dar reacția cea mai profundă rămâne explicația istorică. Istorizarea este acidul ce dizolvă miturile. Exemplele de scrieri care au lămurit, de pildă, aspecte nu numai ale ale emergenței creștinismului pe bazele puse de iudaism (de la Rudolf Bultmann, Das Urchristentun, im Rahmen der antiken Religionen, 1949, Patmos, Düsseldorf, 1986, la Werner Dahlheim, Die Welt zur Zeit Jesu, C.H.Beck, München,2017), ci și ale separării până la ostilitate dintre creștini și evrei, sunt deja numeroase. Problema astăzi este de a lua în seamă constatările lor.

 Speranța ca democrația, în forma în care este înțeleasă și astăzi - ca manifestare a voințelor, dar fără a mai chestiona valorile puse în joc, altfel spus, democrația străină de un  telos al  statului însuși de a promova statul de drept, libertățile și drepturile, să descurajeze antisemitismul - s-a infirmat. Democrația este mai bună decât orice autoritarism, pe față sau mascat, dar într-o asemenea înțelegere nu poate face destul. Hannah Arendt avea dreptate când acuza că antisemitismul înflorește și în democrații. O reflecție de sine a democrației însăși a devenit de mult necesară.

Cele mai vechi popoare sunt obiect predilect al atacurilor. Chinezii și evreii au contribuit imens la cultura umanității, iar din cultura lor s-au împărtășit mulți. Bianca Kühnel a arătat foarte bine cât de mult a preluat arhitectura lumii chiar din soluțiile vechiului Ierusalim (Bianca Kühnel, From Earthly to Heavenly Jerusalem. Representations of the Holy City in Christian Art of the First Millenium, Herder, Rom, Freiburg, Wien, 1987) . Despre fiecare dintre aceste două popoare, rivalii au spus lucruri oribile. Extraordinara durată a celor două popoare și prestațiile lor culturale sunt însă pline de învățăminte. Nu ar fi cazul unei dezbateri pe această temă?

        După ce a consemnat cu satisfacție schimbarea profundă a scenei teologice în consecința celui de al doilea război mondial, Gerard Israel atrage atenția, pe urmele lui Franz Rosenzweig  asupra importanței „simetriei” în relația dintre iudaism și creștinism și a nevoii de a lua distanță atît de tentația punerii în opoziție a lui „Isus istoric” și a lui „Isus eschatologic”, cît și de tentația de a socoti iudaismul ca secundar față de creștinism(La question chretienne. Une pensee juive du christianisme, Payot, Paris, 1999, p.388). În raport cu prima tentație este mai fecundă concentrarea iudeilor asupra creștinismului existent, în raport cu a doua tentație este mai realistă observarea ascendenței creștinismului în iudaism, începând cu Psalmii.

      Pînă în zilele noastre Europa culturală, la nivelul avangardei ei, s-a schimbat profund.  Este elocventă, de pildă, lansarea de către Jürgen Habermas a temei simbiozei germano-evreiești ce s-a produs în cultura germană, de la preluarea de către Jakob Böhme a teodiceii lui Isaac Luria (din Der deutsche Idealismus der jüdischen Philosophen, 1961, în Jürgen Habermas, Theorie und Praxis, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973). Iar dacă o cultură de magnitudinea culturii germane sunt în miez o simbioză, cum sunt culturile de mai mică anvergură din Europa? Este elocvent apelul la a lua în serios istoria interacțiunii extrem de fertile pentru cultura universală dintre evrei și germani, sau reinserarea firească a personalităților evreiești în cultura germană (vezi Thilo Koch, Hrsg., Porträt zur deutsch-jüdischen Geistesgeschichte, DuMont, Koln, 1997, și Hans Mayer, Der Widerruff. Über Deutsche und Juden, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1994). Este elocventă pledoaria lui Maurice-Ruben Hayoun (din L’identite juive et la culture europeenne, Armand Colin, Paris, 2005) pentru a se lua în seamă „imbricarea” contribuției evreiești în cultura europeană. „Nu se poate îndepărta o rădăcină fără ca arborele să se prăbușească. Iar arborele nu crește la distanță de rădăcinile sale”(p.22). Pe aceste direcții ne aflăm în zilele noastre în cultura avansată a Europei actuale. Nu ar fi cazul unei dezvoltări corespunzătoare în istorigrafii?