Holocaustul, comemorat la Bistriţa

,,Să facem lumea să afle de existenţa Auschwitz-ului” (Elie Wiesel, Night)

Există oameni care se întreabă de ce este nevoie de o istorie a evreilor din România şi, mai ales, de ce o istorie a unor comunităţi evreieşti de pe teritoriul românesc. Pentru a răspunde la această întrebare aş dori să-l parafrazez pe istoricul Hary Kuller, spunând că atât românii au nevoie de această istorie, cât şi evreii din România. Românii pentru a-şi înţelege mai bine propria istorie, pentru a înţelege cum au reuşit să convieţuiască împreună cu evreii atâta timp şi ce i-a determinat, mai apoi, să-i ostracizeze şi chiar să-i extermine.

Hary Kullerşi-a pus şi întrebarea de ce au nevoie evreii plecaţi din România de o asemenea istorie ,,retrospectivă”, cum a numit-o el. Răspunsul ar fi motivele sentimentale care îi leagă de aceste locuri: părinţi, bunici morţi sau sinagogi. Un alt răspuns, poate cel mai acceptat de către istorici, aş putea spune, este nevoia evreilor de a-şi lămuri propria istorie.

Evreii au jucat în istorie rolul tragic de a arăta câtă răutate şi nedreptate există chiar şi într-o societate modernă, care se pretinde civilizată. Astfel, antisemitismul a devenit, de fapt, problema noastră, a tuturor.

În Bistriţa, lagărul de concentrare s-a făcut în afara oraşului şi acolo au fost deportaţi evrei din Bistriţa, Năsăud şi satele din judeţ. La 28 aprilie 1944, Szomlenschi Laszlo (subprefectul judeţului), Kuales Norbert (primarul oraşului) şi locotenent- colonel Pastohi Ernest (comandat al legiunii de jandarmi) au participat la conferinţa administrativă din Tîrgu-Mureş la care s-a luat hotărârea de adunare a evrerilor în lagăre şi ghetouri.

Împreună cu Bethlen Bela (prefectul judeţului) s-a hotărât construirea lagărului pentru evrei pe terenul fermei agricole Stamboli, pe dealul Dumitrei. Autorităţile bistriţene au lansat zvonul că pe acel loc urma să se construiască o crescătorie de porci. Cu câteva zile înainte de ridicarea evreilor, aceleaşi autorităţi au dat ordin preşedintele comunităţii evreieşti, Rozenfeld Aron, să trimită la fermă 50-80 de evrei care să efectueze munca obştească.

La data de 3 mai, zvonul deportării nu mai era zvon, ci deja realitate.

Evreii au fost scoşi în stradă de echipele formate şi au fost transportaţi la punctele de adunare de unde, în camioanele primăriei, au fost duşi în lagărul de concentrare. Lagărul era construit pe un teren viran înconjurat cu sârmă ghimpată, în interior existând barăcile şi coteţele de porci construite chiar de evrei.

La intrare, evreii au fost percheziţionaţi de poliţie iar obiectele de valoare şi banii găsiţi au fost confiscate. Din aproximativ 6.800 evrei existenţi în judeţ, aproximativ 6.300 dintre ei s-au aflat în acest lagăr şi au fost supuşi la umilinţe şi cruzimi inimaginabile omului modern. Puţini evrei au avut curajul sau şansa să se refugieze ilegal în România.

Pe lângă umilirile suferite în lagăr, evreii au avut de înfruntat un drum lung înspre lagărele de exterminare, unde au fost riguros selectaţi. Înghesuiţi în vagoane de transport vaci, câte 60 într-un vagon, având puţină apă şi puţină pâine, mulţi nu au rezistat, ,,trierea” făcându-se din mers.

Un alt fenomen revoltător a fost moartea a mii de copii. Din judeţul Bistriţa-Năsăud au fost deportaţi 1.016 copii cu vârsta sub 13 ani, dintre care nu s-a mai întors nici unul.

Trenurile astfel pregătite pentru deportare, au fost păzite de poliţie şi jandarmi până în oraşul Kosice, iar de acolo însoţite de Gestapo, până la Auschwitz. Odată ajunşi în lagăre, nemţii au efectuat o a doua selecţie, prima fiind făcută de natură.

După război s-au întors în Transilvania, 15.769 de persoane din lagărele nemţeşti de la Auschwitz, Buchenvald, Dachau. Au fost nevoiţi să ia însă totul de la început, deoarece războiul le furase nu numai integritatea umană, ci şi materială.

Ce se poate spune în plus faţă de cele ştiute deja? Se poate spune probabil, că fiecare comunitate în parte, îşi are un destin dinante stabilit: formare, dezvoltare şi apoi destrămare.

Multe comunităţi din România se află probabil în aceeaşi situaţie ca şi comunitatea evreilor din Bistriţa: neputinţa oficierii serviciilor religioase din cauza numărului mic de membri pe care îi mai are comunitatea la ora actuală, mai exact 20 de evrei în tot judeţul.

Mai sunt oameni care poartă şi azi, chiar şi după tragedia Holocaustului, sâmburele antisemitismului. Puţini oameni cunosc sau vor să afle câteva lucruri despre evreii care au făcut parte din naţiunea română mai bine de trei secole.

Primul lucru care trebuie făcut este recunoaşterea acestor fapte, fie că ne place sau nu, apoi ar urma acceptarea şi încercarea de a nu mai judeca colectiv.