Holocaustul a fost comemorat, marţi 9 octombrie 2012, şi la Bistriţa. Simion Rozenberg s-a stins din viaţă, luni 8 octombrie, cu o zi înainte de comemorare.

În momentul în care Fredi Deac, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bistriţa-Năsăud, a anunţat nefericita veste, totul s-a aşezat oarecum…şi discursurile oficialităţilor prezente şi sensul evenimentului.

Mi-au plăcut discursurile primarului Ovidiu Creţu şi ale vicepreşedintelui CJ Stelian Dolha. Au depăşit rigorile unui discurs oficial…

Am reţinut şi replica lui Gavril Ţărmure, preşedintele Societăţii de Concerte: Trebuie să privim înainte senin!

Şi mă gândeam că nimic nu e întâmplător. Nici măcar data la care domnul Rozenberg, ultimul supravieţuitor al Holocaustului din Bistriţa-Năsăud s-a stins din viaţă, nici măcar prezenţa noastră acolo…

Pentru fiecare dintre noi este în aşteptare un moment al scadenţei. Pentru fiecare dintre noi este un moment de final. Poate într-o zi frumoasă de toamnă, cu soare...

Ştim doar că toţi mergem acolo şi nimeni nu s-a întors… de aceea, avem nevoie de un recurs la memorie.

Recurs la memorie

Istoricii s-au întrebat, de-a lungul timpului: de ce atâta ură împotriva evreilor? Au avut oare evreii o vină, care să explice această ostilitate?

Evreii au jucat în istorie rolul tragic de a arăta câtă răutate şi nedreptate există şi într-o societate modernă, care se pretinde civilizată. Astfel, antisemitismul a devenit, de fapt, problema noastră, a tuturor.

Lagărul de pe Dealul Dumitrei

În Bistriţa, lagărul de concentrare s-a făcut în afara oraşului şi au fost adunaţi evrei din Bistriţa, Năsăud şi satele din judeţ. La 28 aprilie 1944, Szomlenschi Laszlo (subprefectul judeţului), Kuales Norbert (primarul oraşului) şi locotenent-colonel Pastohi Ernest (comandat al legiunii de jandarmi)au participat la conferinţa administrativă din Târgu-Mureş, la care s-a luat hotărârea de adunare a evreilor în lagăre şi ghetouri.

Împreună cu Bethlen Bela, prefectul judeţului, s-a hotărât construirea lagărului pentru evrei pe terenul fermei agricole „Stamboli”, pe dealul Dumitrei, la 3-4 kilometri de oraş. Autorităţile bistriţene au lansat zvonul că pe acel loc urma să se construiască o crescătorie de porci. Cu câteva zile înainte de ridicarea evreilor, aceleaşi autorităţi au dat ordin preşedintelui comunităţii evreieşti, Rozenfeld Aron, să trimită la fermă 50-80 de evrei, care să efectueze munca obştească. Zvonul că evreii urmau să fi e deportaţi era răspândit în întreg oraşul, în special în rândul populaţiei evreieşti. Pentru a calma spiritele şi a dezminţi aceste zvonuri, primarul i-a acuzat pe evrei ca fiind ei cei care au lansat acest zvon şi i-a ameninţat pe instigatori cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale.

Într-o şedinţă, ţinută pe 2 mai 1944, s-au dat instrucţiuni cu privire la ridicarea evreilor de la domiciliu şi internarea lor în lagărul de concentrare. Tot la 2 mai, Debreczenyi Miklos, şeful Poliţiei Bistriţa, a dat ordinul prin care evreii au fost obligaţi la purtarea stelei galbene şi, începând din aceea zi, până în 4 mai, nu au avut voie să-şi părăsească domiciliul.

Acelaşi ordin cerea ca fiecare evreu să-şi împacheteze două rânduri de haine, lenjerie intimă şi de pat, o pătură, tacâmuri şi alte obiecte necesare, într-un bagaj de maximum 50 kilograme. De asemenea, se interzicea evreilor să îşi ia cu ei banii, hârtii de valoare, bijuterii sau obiecte preţioase şi, totodată, se ameninţa cu internarea în lagăr a persoanelor care luau în păstrare astfel de bunuri de la evrei.

La data de 3 mai, când s-a făcut public acest ordin prin batere de tobă, zvonul deportării nu mai era zvon, ci era deja realitate.

Peste 6.000 de evrei, supuşi la umilinţe

Evreii au fost scoşi în stradă de echipele formate şi au fost transportaţi la punctele de adunare, de unde, în camioanele primăriei, au fost duşi în lagărul de concentrare. Lagărul era construit pe un teren viran, înconjurat cu sârmă ghimpată, în interior existând barăcile şi coteţele de porci construite chiar de evrei. La intrare, evreii au fost percheziţionaţi de poliţie, iar obiectele de valoare şi banii găsiţi au fost confiscate.

Dintre cei 6.800 de evrei existenţi în judeţ, aproximativ 6.300 au ajuns în acest lagăr şi au fost supuşi la umilinţe şi cruzimi inimaginabile omului modern.

Puţini evrei au avut curajul sau şansa să se refugieze ilegal în alte părţi. În lagăr, evreii au avut voie să -şi păstreze îmbrăcămintea de corp şi un singur schimb de haine. Nu existau fântâni şi nici condiţii pentru pregătirea hranei. Nu existau condiţii de igienă sau pentru tratarea bolnavilor. În loc de closete amenajate, au fost săpate gropi în mijlocul lagărului.

Apa transportată de primărie era insuficientă. Hrana le-a fost oferită din propriile alimente confiscate,iar, pentru pregătirea ei, li s-au adus vane de baie, tot din casele evreieşti. Paza a fost asigurată de şeful poliţiei şi doi agenţi SS din localitate, Smolka Heinrich şi Orendi Gustav.

Aceştia i-au supus pe evrei la maltratări fi zice şi morale. De exemplu, aceştia interziceau, în zilele călduroase, transportul de apă în lagăr sau interziceau procurarea de lapte pentru copiii mici.

Totodată, s-a format o echipă specială de jandarmi din Târgu-Mureş, pentru cercetarea şi maltratarea persoanelor bănuite că ar deţine bunuri de valoare ascunse. Unii oameni s-au sinucis, cum a fost şi cazul doctorului Roeznar, supus la bătăi şi schingiuri numeroase.

Drumul deportării

Evenimentele se precipitau şi, la data de 10 mai 1944, Comandamentul Corpului IX al armatei maghiare din Cluj a ordonat autorităţilor din Bistriţa deportarea populaţiei evreieşi din judeţul nostru, în Germania.

În Bistriţa, deportarea s-a efectuat între 1 iunie şi 7 iunie 1944 şi s-a făcut în două tranşe: pe 2 iunie au plecat spre lagăre 3.106 evrei, iar pe 6 iunie au plecat un număr de 2.875 de evrei, conform tabelului întocmit de L.R. Braham, după datele culese de la Înaltul Cartier Militardin Kosice.

Moshe Carmily- Weinberger, evreu deportat, profesor şi scriitor, oferă aceleaşi cifre în cartea „Drumul vieţii”. Între 2-6 iunie, au fost deportaţi 5.891 de evrei. Actul de acuzare al Tribunalului Poporului consemnează: „La sfârşitul lunii mai 1944, a început organizarea şi trimiterea evreilor din ghetoul din Bistriţa în lagăre de exterminare. La ieşire, evreii au fost dezbrăcaţi la piele, bărbaţii la dreapta, iar femeile la stânga, în faţa porţii ghetoului, şi percheziţionaţi de către detectivi, jandarmi din Bistriţa.

Femeile au fost percheziţionate nu numai la haine, dar şi la toate cavităţile corpului, inclusiv la organul genital. Cu această ocazie, s-au confiscat de la evrei toate lucrurile, afară de un rând de haine, două rânduri de lenjerie de corp, două batiste, o pătură, o jumătate de kilogram de pâine de o persoană şi o găleată de apă de vagon. Vagoanele au fost închise cu lacăt şi ferecate cu sârmă ghimpată. Pe lângă umilirile suferite în lagăr, evreii au avut de înfruntat un drum lung înspre lagărele de exterminare, unde au fost riguros selectaţi. Înghesuiţi în vagoane de transportat vaci, câte 60 într-un vagon, având puţină apă şi puţină pâine, mulţi nu au rezistat acestui drum, triere făcându-se din mers”.

Un alt fenomen revoltător a fost moartea a mii de copii, deoarece, aşa cum s-a notat în acelaşi act de acuzare menţionat mai sus, nu s-a reîntors niciun copil. Vârsta la care se referă autorii este de maxim 13 ani, aceştia fiind primii care au mers spre camerele de gazare.

Din judeţul Bistriţa-Năsăud au fost deportaţi 1.016 copii cu vârsta sub 13 ani, dintre care nu s-a mai întors niciunul. Trenurile, astfel pregătite pentru deportare, au fost păzite de poliţie şi jandarmi până în oraşul Kosice, iar de acolo, însoţite de Gestapo, până la Auschwitz.

Oameni de omenie

În aceste vremuri de restrişte, au existat, însă, şi oameni care au riscat şi au avut curajul să întreprindă acţiuni de ajutorare, neţinând cont de religie sau alte diferenţe, dovedindu-se a fi „oameni de omenie”, cum îi vor numi istoricii mai târziu. Un astfel de om a fost locotententul-colonel Imre Revicky, care a salvat tineri evrei din Transilvania de nord de la deportare prin concentrare la muncă obligatorie.

La şase kilometri de Bistriţa, şi-a riscat viaţa văduva Ioana Onişor, care a ţinut ascunsă într-o şură cu fân şi a hrănit familia Kandel, formată din soţii David şi Roza şi doi băieţi, atunci când autorităţile maghiare au ordonat deportarea evreilor. În Bistriţa, populaţia locală l-a ascuns şi adăpostit pe rabinul Mayer Spitz, în momentele deportării. Acesta a reuşit să scape şi să emigreze în America în anul 1959. Asemenea cazuri au mai fost de-a lungul acestor ani în memoria celor salvaţi şi a celor care au salvat.

Pedepsirea vinovaţilor

După sfârşitul războiului, dictatul de la Viena a fost anulat şi, la 25 octombrie 1944, întreg teritoriul din nord-estul Transilvaniei a fost eliberat. La 13 martie 1945, România a reintrodus administraţia de stat şi jurisdicţia pe întreg teritoriul. După război, s-au întors în Transilvania 15.769 persoane din lagărele nemţeşti de la Auschwitz.

Populaţia eliberată de sub ocupaţia fascistă a cerut judecarea vinovaţilor de crime şi atrocităţi împotriva populaţiei civile. S-a ţinut celebrul Proces de la Nurnberg, cel al conducătorilor Germaniei naziste. Au luat fiinţă şi în România tribunalele populare.

În Cluj, a funcţionat un astfel de tribunal, avându-l ca preşedinte pe Nicolae Matei. Printre cei acuzaţi s-au aflat şi persoanele implicate din Bistriţa. Astfel, Borhely Kalman, prefect al judeţului Bistriţa-Năsăud în anul 1944, cetăţean român de naţionalitate maghiară, a fost condamnat la cinci ani de temniţă grea. Szomlenski Laszlo, subprefect al judeţului, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Kuales Norbert, primar al Bistriţei, a fost condamnat şi el la muncă silnică pe viaţă. Locotenentul- colonel Pasztai Erno, comandant al legiunii de jandarmi Bistriţa-Năsăud, cetăţean maghiar, a fost condamnat la moarte.

Debreczenyi Miklos, şeful Poliţiei de Stat ungare Bistriţa a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Jakab Miklos, ofiţer activ al serviciului de contraspionaj, cu reşedinţă la Bistriţa, cetăţean maghiar, a fost condamnat la moarte. Orendi Gustav, comerciant în Bistriţa, fost colaborator SS, a fost condamnat la cinci ani de închisoare. Unii au considerat pedepsele mult prea uşoare pentru ce au făcut aceşti oameni, alţii le-au considerat exagerate, condamnând împrejurările.

Ce se poate spune în plus?

Există încă oameni care se întreabă de ce este nevoie de o istorie a unor comunităţi evreieşti de pe teritoriul românesc.

Răspunsul cel mai potrivit ni-l dă istoricul Harry Kuller, care spunea că românii au nevoie de această istorie, „pentru a-şi înţelege mai bine propria istorie, pentru a înţelege cum au reuşit să convieţuiască împreună cu evreii atâta timp şi ce i-a determinat, mai apoi, să-i ostracizeze şi chiar să-i extermine; în ceea ce-i priveşte pe evrei, au nevoie de această istorie, deoarece evreimea, în general, se îmbogăţeşte prin istoria triburilor ei”.

Text: Carmen Bulz şi Alina Tihăuan