Cornelia Vlaşin, Arhivele Naţionale: 6300 de evrei, din cei 6800 aflaţi în judeţ, înghesuiţi în barăci, în coteţele de porci. Au fost aplicate tratamente inimaginabile pentru o minte normală!

În urmă cu trei sferturi de veac, în lunile mai şi iunie ale anului 1944, a avut loc unul din cele mai tragice şi ruşinoase evenimente din istoria omenirii, ghetoizarea întregii populaţii evreieşti de pe  teritoriul Ungariei, inclusiv din cele 11 judeţe din N-V Transilvaniei cedate prin sentința Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 de către România şi deportarea la Auschiwitz şi Bikernau.

            Încă din toamna anului 1940, împotriva populației evreiești din Ungaria au fost declanșate primele măsuri represive, care au continuat cu intensitate în perioada următoare. Astfel prin art 9 din Legea XV din 1941 era „interzisă căsătoria între neevrei și evrei,... evreii fiind socotiți persoanele care au cel puțin 2 bunici membrii ai confesiunii israelite, precum și persoanele membre ale acestei confesiuni fără deosebire de origine.“

            Numeroșii cetățeni evrei din teritoriile românești cedate, sub diverse pretexte privind cetățenia ungară, au fost supuși unor măsuri represive. Ei nu au fost expulzați în România, aşa cum era normal, ci pe teritoriul Guvernământului Poloniei, predați poliției germane SS și internați în lagărul de concentrare din localitatea Kamenetz-Podolsk, unde majoritatea au fost exterminați.

            La 22 martie 1944, s-a format un nou guvern condus de Sztojay Dome, care încă  de la numire arăta că pentru guvernul actual, chestiunea evreilor are un caracter urgent.

            Legile Holocaustului adoptate între 27 martie-28 august 1944, au totalizat 36 de Decrete-Legi și 37 Decrete sau Ordonanțe ministeriale cu efecte directe în teritoriul N-V al Transilvania, printre care Decretul-lege 1240/1944 al Consiliului de Miniștri Regal Ungar cu privire la chestiunea stabilirii semnului distictiv pentru evrei, potrivit acestuia „fiecare persoană care a împlinit vârsta de 6 ani – fără deosebire de sex – este obligată să poarte în afara casei, pe partea superioară a îmbrăcămintei, în stânga și la vedere o stea de culoare galbenă, în format de 10X10 cm confecționată din materiale, precum stofă, mătase sau catifea.„

            Decretul care a avut urmări și consecințe fatale a fost Decretul-Lege nr. 1610/1944 cu privire la reglementarea anumitor chestiuni în legătură cu locurile de casă și cu locuințele evreilor. Practic, prin conținut și prin punerea în practică a însemnat, în fapt sentința generală de condamnare la moarte a tuturor evreilor din acest teritoriu. Documentul fost completat de Ordonanța Ministerului de Interne nr. 6163 din 1944, care prevedea că evreii fără considerare de sex și vârstă vor fi transportați în lagărele de concentrare.

            Aceste prevederi au fost aplicate și la nivelul teritoriului județului Bistrița-Năsăud. Astfel la 28 aprilie 1944, autorităţiile locale: Szomlenschi Lazslo, subprefectul judeţului, Kuales Norbert, primarul oraşului, Pastohi Ernest, comandantul Legiunii de Jandarmi, împreună cu prefectul judeţului, Bethlen Bela, au fixat lagărul de concentrare pe terenul fermei agricole „Stamboli“, la 3 km. de Bistriţa.

            În baza Ordonanţei, primarul Bistriţei a cerut imperativ preşedintelui comunităţii evreieşti să întocmească lista tuturor evreilor din oraş cu nume, prenume, domiciliu, deşi în aceiaşi zi îi asigurase pe reprezentanţii comunităţii că nu există niciun plan privind deportarea şi ameninţa chiar cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale a persoanelor presupuse ca lansatoare de zvonuri.

            Imediat, şeful poliţiei oraşului Bistriţa, a emis Ordinul 9211/1944, prin care se punea în vedere tuturor evreilor ca începând cu data de 2 mai să nu părăsească locuinţa şi să-şi pregătească un bagaj de maxim 50 kg. Ordinul a fost făcut cunoscut abia în dimineaţa zilei de 3 mai, imediat echipe paramilitare au descins la locuinţele tuturor evreilor,  pe care i-au scos în stradă, unii neapucând să-şi ia nici cele mai elementare lucruri. 

            Au fost internaţi în lagăr un număr de 6300 de evrei, din cei 6800 aflaţi în judeţ, înghesuiţi în cele câteva barăci, în coteţele de porci, iar cei mai mulţi, sub cerul liber.

Nu exista o fântână pentru apă, nu exista o sursă de tratare a bolnavilor sau de pregătit hrana, nu existau condiţii elementare de igienă. Apa era transportată cu o cisternă, în cantităţi insuficiente, astfel că nevoia de apă şi hrană s-a transformat într-o hipnoză. Din cauza condiţiilor inumane au murit 300 de persoane.

Paza şi ordinea în lagăr au fost exercitate de către Debreczenyi Miklos, şeful poliţiei, având ca adjuncţi pe Smolka Heinrich şi Orendi Gustav, agenţi SS, care au maltratat fizic şi moral populaţia internată în lagăr prin bătăi, injurii şi diferite interdicţii.

Pentru amplificarea terorii a fost trimisă o trupă de jandarmi de la Tg Mureş, care a început cercetarea şi maltratarea oamenilor în regim de detenţie. Victimele erau cercetate, dezbrăcate până la piele, bătute cu bastonul de cauciuc, au fost aplicate tratamente inumane, inimaginabile pentru o minte normală, unii s-au sinucis din cauza terorii, aşa cum a fost cazul doctorului Raezner.

În baza Ordinului 10597/RLN/10 mai 1944, Comandantul Corpului IX al armatei maghiare cu sediul la Cluj, la data de 1 iunie, a început deportarea populaţiei evreieşti din judeţ la Auschiwitz şi Bikernau, care s-a încheiat la 4 iunie. Asupra felului în care factorii de opresiune s-au comportat, aflăm din rechizitoriul depus în procesul criminalilor de război desfăşurat la Cluj-Napoca, după încheierea Celui de-al Doilea Război Mondial.

„La ieşire, evrei au fost dezbrăcaţi la piele, bărbaţii la dreapta, femeile la stânga în faţa porţii ghetoului şi perchiziţionaţi de către detectivi, jandarmi şi nyilaşiştii din Bistriţa. Femeile au fost perchiziţionate nu numai la haine, dar şi la toate cavităţile corpului. Cu această ocazie s-au confiscat toate lucrurile, afără de un rând de haine, 2 rânduri de lenjerie de corp, 2 batiste, o pătură, ½ kg de pâine de persoană şi o găleată de apă de vagon. Vagoanele au fost închise cu lacăte şi ferecate cu sârmă ghimpată. Trenurile au fost păzite până în oraşul Kosice de către armata ungară, iar de acolo paza a fost preluată de către Gestapo, până la Auschiwitz.“

Din cei aproximativ 150.000 de evrei deportaţi din N-V Transilvaniei au supravieţuit doar 27.455, adică 16,80%.

Şi fiindcă reprezint instituţia Arhivelor, iar importanţa arhivelor ca mărturii ale ororilor a fost recunoscută încă din timpul Holocaustului, când în Ghetoul din Varşovia, un grup care includea numeroşi scriitori, savanţi şi oameni obişnuiţi, condus de istoricul Emanuel Ringelblum, a început să conserve documente, articole şi cercetări ale comunităţii evreieşti, voi prezenta câteva documente aflate în fondurile gestionate de instituţia noastră, mărturii ale Holocaustului, deoarece grija manifestată pentru a conserva aceste urme ale istoriei arată nu numai gradul de civilizaţie şi cultură ale unui popor, dar şi profunzimea memoriei colective, iar prin Declaraţia Universală privind Arhivele, adoptată de către UNESCO în 2011, s-a recunoscut „rolul unic al acestora pentru edificarea memoriei individuale şi colective, pentru înţelegerea trecutului şi documentarea prezentului, cu scopul de a îndruma acţiunile viitoare.“

La Bistriţa conservăm mărturii ale suferinţelor populaţiei evreieşti din timpul Holocaustului, în fondurile Primăriei oraşului Năsăud şi Bistriţa unde se păstrează listele cu evreii întocmite de autorităţile horthyste, în perioada 1941-1944, există listele-bilanţ întocmite de autorităţile române după cel de-al Doilea Război Mondial cu populaţia evreiască şi romă deportată sau ucisă la Auschiwitz şi Bikernau, dar cele mai cutremurătoare mărturii sunt declaraţiile date de supravieţuitori în dosarele privind morţile prezumate, păstrate în fondurile Judecătoriei Bistriţa şi Beclean. Şi permiteţi-mi să dau citire a două astfel de mărturi:

„Subsemnata Haimann Miriam... declar următoarele:

Pe la sfârşitul lunii mai 1944, împreună cu toţi evreii am fost ridicată şi internată în ghetou, de unde am fost deportată în lagărele germane din Auschiwitz. Aici am ajuns la 8 iunie 1944, unde am fost repatriată împreună cu alte femei într-un bloc, unde locuiam. Aici am stat împreună cu numita Rosenthal Berta, căsătorită Pollatsek, care îmbolnăvindu-se a fost transportată în stare muribundă după obiceiul din Auschwitz în crematoriul spre a fi gazată. Precizez că îmi aduc aminte că aceasta s-a întâmplat cu numita în ziua de 18 iulie 1944. Menţionez, totodată că aveam cunoştinţă sigură, că acei transportaţi în crematoriu nu s-au mai întors niciodată, aşa că pot să afirm că şi numita a fost gazată sigur în aşa fel.“

A doua declaraţie este dată de Lowinger Magdalena,  la data de 20 aprilie 1947 - „în anul 1944 unchiul meu Hirsch Samoilă cu domiciliul în comuna Spermezeu, jud. Someş a fost deportat de către autorităţile fasciste maghiare din ghetoul Dej în lagărul de exterminare Auschwitz, acolo a fost repatriat între cei capabili de muncă.

Ultima ştire o am despre dânsul că a fost selecţionat pentru exterminare la data de 15 august 1944, unde a fost ridicat din lagărul de muncă şi gazat.

Această declaraţie o susţin şi semnez propriu.“

Închei prin a spune că bilanţul pierderilor de vieţi omeneşti din rândul populaţiei evreieşti sub ocupaţia Ungariei rămâne înscris ca unul dintre acele tragice evenimente din istorie. Amploarea şi distrugerea unei colectivităţi umane şi etnice, pe baza politicii şi ideologiei rasiale nu-şi au echivalent, în oricare din secolele precedente şi ar trebui ca promovarea respectului faţă de valorile celuilalt, a toleranţei şi voluntariatului să reprezinte principii esenţiale pentru noi toţi.

            VLAŞIN CORNELIA