Cuvioasa Maică Parascheva

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare şi însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Dacă Sfânta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cunoscută în popor cu numele "Sfânta Vineri", Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, "Vinerea Mare". Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pretutindeni, viaţa de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfinţenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire şi apropiere între toţi cei care mărturisesc şi viază întru aceeaşi credinţă.

Mărturie despre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul Cuvioasa Parascheva nu numai în Moldova, dar şi în Transilvania şi în Ţara Românească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învăţătură în limba română despre viaţa sfintei o găsim în "Cartea românească de învăţătură" a mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istambul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinţii ei, oameni de neam bun şi credincioşi, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii şi milosteniei. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în lo-calitatea Madite pentru dragostea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa deosebită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut anii copilăriei în casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, "fiind într-o biserică a Precistei" a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: "Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârşire, încât şi-a împărţit toate hainele săracilor. Acelaşi lucru l-a făcut şi în alte împrejurări, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moştenire şi, "părăsind frumuseţea acestei lumi", s-a retras "în adâncul pustiei". S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ţinutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Ţara Sfântă, în dorinţa de a-şi petrece restul vieţii în locurile binecuvântate de viaţa pământească a Mântuitorului Iisus Hristos şi a Sfinţilor Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi s-a înălţat duhovniceşte în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca şi ca atâţia alţi ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârşire.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părinteşti: "Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit". După ce a avut această vedenie, sfânta "fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Ţarigrad veni". Şi mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: "N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare... Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că altă nădejde nu am".

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine. "Acolo", continuă mitropolitul Varlaam, "trudă cătră trudă şi durere cătră durere adăugă, cu post şi nedormire pe sine se înfrumuseţa..., cu lacrimi pământul uda şi se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcaşul Tău cel sfânt; am lăsat toate şi după Tine am călătorit în toată viaţa mea. Şi acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu". Împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească. Săpând deci o groapă, "aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă". Cu toate acestea, au pus alături de ea şi trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, şezând pe un scaun luminat şi înconjurată de mulţime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat şi i-a zis: "Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?" Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis şi care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, într-acelaşi chip şi în aceeaşi noapte, şi a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioşii de acolo, auzind de visul celor doi, au înţeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt şi l-au adus cu mare bucurie, "cu lumini şi cu tămâie", aşezându-l în Biserica Sfinţii Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaşte. Se spune că drept-credincioşii creştini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinţii ei şi unde ea însăşi văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârşeau în apropierea cinstitelor moaşte s-a răspândit cu­rând în Tracia şi în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei în rândul sfinţilor.

După trecerea ei la viaţa veşnică şi după minunata descoperire a cinstitelor ei moaşte s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viaţă pământească şi istoria strămutării moaştelor. Potrivit tradiţiei, cea mai veche lucrare aghiografică dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul veacului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, care a folosit, ca şi alţi aghiografi de mai târziu, scrierea diaconului Vasilisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, a alcătuit, în greceşte, o nouă "viaţă", precum şi slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câţiva ani mai târziu, viaţa ei a fost inclusă de mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui, tipărită la Iaşi în 1643, fără îndoială folosind manuscrise greceşti şi slavoneşti, prelucrate după scrierea patriarhului Eftimie. Nevoinţele ei au fost înfăţişate pe scurt şi de marele mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor (4 vol. Iaşi, 1682-1686), precum şi în alte Vieţi de sfinţi şi în ediţiile Mineielor tipărite la noi în ţară.

În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva "pentru sfinţirea şi binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Ţara Moldovei, n.n.)", după cum se spune în "scrisoarea sinodicească". Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenţie, a rămas aprinsă o lumânare din sfeşnicul de lângă racla din lemn în care erau aşezate cinstitele moaşte; peste noapte sfeşnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea şi "prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni". A doua zi dimineaţa, autorităţile de stat şi bisericeşti, preoţii şi credincioşii au constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse; încă o minune săvârşită prin puterea lui Dumnezeu. Fericitul întru pomenire, Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul judeţului Iaşi, Leon Negruzzi, şi procurorul general al oraşului au consemnat în procese verbale cele întâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaştele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi şi în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc şi astăzi, fiind cinstite de obştea drept-credincioşilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.