Dor de Eminescu

Stelele-ţi lucesc atât de aproape

Luceafăr mândru ce-n văzduh străluceşti

Raze ce adie pe întinse ape.

Mă rog de codrii să te cheme

Din străine tărâmuri,

Prinţ neasemuit al limbii Române

Prin foşnetul frunzelor

Şi azi tu mă chemi.

Lângă lacul din pădure

Cu nuferi albi plutind

Sălcii pe mal plâng, cernându-şi frunzele

Tu vii, seară de seară.

Lângă lacul plin cu trestii

Cu raze luminându-ţi chipul

Aidoma îngerilor.

Cobori cu paşi de vis

Trist şi-ngândurat

Lăcrimează pe ascuns o zână

După ochii tăi nespus de negrii,

Invidiat de zei.

Printre codrii tăi mândri

Te vei duce mereu

Râuri limpezi vor plânge

De dorul tău

Printre nuferi albi, vei rosti

Cuvântul Sfânt, poezie.

Lucreţia Bucur