Poezii

Sfintele daruri

„Atâta foc, atâta cer,

Atâtea lucruri sfinte

Peste-ntunericul vieţii

Ai revărsat, părinte!”

(Mihai Eminescu – 1989)

Ne-ai dat nemărginitul cer

Şi necuprinsul mării

Şi lumea plină de mister

Şi-ntinderile zării.

Ne-ai dat cei doi luminători:

De ziuă şi de noapte,

Şi, să-ţi fim fii ascultători

Ne-ai dat, Doamne, de toate:

Ne-ai dat oceane şi cu mări

Şi-n cer atâtea stele

Şi mii de gânduri şi visări

Călătorind spre ele.

Şi-Ţi mulţumim prin rugăciuni

Născuţii din ţărână

Că o „corolă de minuni”

Ne stă la îndemână.

Pe diavol Însuţi l-ai surpat

Cu foc din înălţime

Şi în noi toţi Te-ai întrupat

Să Te slăvim pe Tine.

Ne-ai dat un dar dumnezeiesc

Cel mai de preţ anume –

Tot traiul nostru pământesc

Când am venit pe lume.

Şi vrând lucrarea să-ncununi

Veni şi vreme-aceea

Şi, ca minune-ntre minuni

Tu ai făcut femeia.

Şi ne-ai dat marile iubiri

Cu zilele senine

Şi-atât de multe împliniri

Şi dorul de-nălţime.

Ne-ai dat lumina ochilor

Ca-n prag de dimineaţă

Să ne-nchinăm icoanelor

Cu dragoste de viaţă.

Ne-ai dat în crengi atâta cânt

Auzul să-l dezmierde

Şi „blânda batere de vânt”

Să crească iarba verde.

Şi apele cu vietăţi

Să ne hrănim fiinţa

Şi locuri cu pustietăţi

Ca să ne-ncerci credinţa.

Şi ne-ai dat din potirul sfânt

Iubire creştinească

Şi miere-n trestii de cuvânt

Ca să ne mântuiască.

Ne-ai dat atâtea fericiri

Şi ne-ai dat sfânta cruce

Şi pacea sacrei izbăviri

Atunci când ne vom duce

Şi ne-ai dat locul cel de veci

Să stăm pe totdeauna,

Pe când de sus „cu raze reci”

Ne priveghează luna.

Uitând noianul de dureri

Ce ni-l lăsară morţii

În noaptea Sfintei Învieri

Vom fi din nou cu toţii.

Şi binecuvântaţi cu har

Ne vom vedea la cină

Luând smeriţi de la altar

Lumină din lumină.

Şi numele Tu ni l-ai dat

Să-l punem pe o carte

Să fii Tu, Doamne, lăudat

În viaţa făr’ de moarte!

Livia şi Petruş Andrei

Dor de Eminescu

Stelele-ţi lucesc atât de aproape

Luceafăr mândru ce-n văzduh străluceşti

Raze ce adie pe întinse ape.

Mă rog de codrii să te cheme

Din străine tărâmuri,

Prinţ neasemuit al Limbii Române

Prin foşnetul frunzelor

Şi azi tu mă chemi

Lângă lacul din pădure

Cu nuferi albi plutind

Sălcii pe mal stâng, cernându-şi frunzele

Tu vii, seară de seară

Lângă lacul plin cu trestii

Cu raze luminându-ţi chipul,

Aidoma îngerilor

Cobori cu paşi de vis

Trist şi-ngândurat

Lăcrimează pe ascuns o ZÂNĂ,

după ochii tăi nespus de negrii,

invidiat de ZEI.

Printre codrii tăi mândri

Te vei duce mereu

râuri limpezi vor plânge

de dorul tău.

Printre nuferi albi vei rosti

cuvântul sfânt: POEZIE.

Lucreţia Bucur