SCRISOAREA PASTORALĂ a PS Florentin CRIHĂLMEANU, Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla la mărita Sărbătoare a Naşterii după tr

Florentin, prin harul, mila şi îndelungă-răbdarea Atotputernicului Dumnezeu şi graţia Sfântului Scaun Apostolic al Romei, Episcop de Cluj-Gherla, onoratului cler împreună slujitor, cuvioaselor persoane consacrate, iubiţilor creştini greco-catolici şi tuturor credincioşilor creştini, iubitori şi cinstitori de Dumnezeu,

«Har vouă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Isus Hristos, Cel ce s-a dat pe Sine pentru păcatele noastre» (cf Gal 1,3-4).

Iubiţi credincioşi,

Naşterea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment fundamental al credinţei noastre creştine şi al omenirii întregi. De aceea, Biserica sub inspiraţia harului Spiritului Sfânt, prin post şi rugăciune, prin oficii liturgice, prin icoane şi cântări tradiţionale (colinde), pune în fiecare an pe buzele şi în sufletele noastre dorinţele patriarhilor şi prevestirile profeţilor din vechime, în aşteptarea marelui Moment, precum şi cuvintele evangheliilor Naşterii Domnului, ca şi cum ar urma să aibă loc din nou acum, la mai bine de două milenii, sub ochii noştri. Dincolo de strălucirea, opulenţa, zgomotul, cadourile şi bucuria omenească a marii sărbători, există aspectul spiritual, harul pe care îl putem dobândi în fiecare an prin contemplarea misterului Naşterii Domnului. Ce roade spirituale trebuie să culegem din contemplarea acestui mister al Fiului lui Dumnezeu devenit prunc mic în ieslea din Bethleem?

«Când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea» (cf Gal 4,4-5).

Prin întruparea Cuvântului divin în sânul Fecioarei Maria, Dumnezeu începe o nouă relaţie cu neamul omenesc. El asumă natura noastră umană, pentru a ne oferi în schimb participarea la natura Sa divină. Părinţii Bisericii l-au numit «schimbul minunat», prin care Preasfânta Treime, «Familia divină» doreşte să pătrundă în firea omenească, în «familia umană», pentru ca oamenii să poată face parte din «familia divină».

«Cel ce s-a format în pântecele Fecioarei, a îmbrăcat blestemul şi acolo s-a făcut înfricoşătorul schimb, căci dând spirit a primit trup» (Sf. Proclu al Constantinopolului).

Părinţii Bisericii vorbesc despre un schimb care se produce. Dumnezeu asumă prin întrupare natura noastră umană, pentru ca în schimb, să ne ofere participarea la natura Sa divină, dumnezeiască. «Suntem chemaţi să devenim părtaşi la divinitatea cu care natura noastră umană s-a unit în persoana lui Hristos şi să primim acest dar prin natura umană», scrie Fericitul Columba Marmion. Acesta este harul legat de celebrarea măritei sărbători a Naşterii după trup a Domnului nostru Isus Hristos. Pruncul ce astăzi se naşte rămâne în acelaşi timp şi Dumnezeu, iar prin natura umană pe care o asumă, Dumnezeu ne oferă dumnezeirea Sa.

Să contemplăm acest «minunat schimb» dintre Creator şi creatură, dintre cer şi pământ, dintre divin şi uman, ce constituie fundamentul misterului Naşterii Domnului.

E noaptea sfântă în cetatea Bethleem. O stea străluceşte deasupra unei peşteri din care păstorii şi-au făcut un adăpost de animale. Aflaţi pe câmp în jurul focului, păstorii pornesc grăbiţi spre mica grotă care se umple deodată de lumină. Să ne închipuim că suntem şi noi alături de păstori şi să privim spre ieslea în care Pruncul înfăşat a fost aşezat. Să căutăm să desluşim cum a fost perceput de cei prezenţi, acest eveniment deosebit.

Să începem de la ultimii veniţi: trecătorii curioşi care au venit doar atraşi de lumină, zgomot şi înghesuială. Ei au văzut un simplu prunc, o nouă viaţă ce îşi începe drumul în istoria şi tradiţia poporului Israel: o clipă de fascinaţie şi uimire, un sentiment de milă pentru Cel născut în sărăcie, după care s-au întors la drumul lor.

La grotă au ajuns şi păstorii, oameni simpli, care, păzind oile lor, primiseră vestea cea bună de la mesagerul divin şi văzând strălucirea Gloriei divine au dorit să «vadă Cuvântul» (cf Lc 2,15). Acolo au văzut semnul oferit de înger: «un prunc înfăşat, culcat în iesle» (cf Lc 2,12). Primind vestea divină, ei au crezut că micul prunc nou-născut este Mântuitorul, Hristos Domnul (cf Lc 2,11), Cel proorocit în Scripturi, Cel aşteptat de către întregul popor ca Mesia – Eliberator. De aceea, văzându-L, îl privesc cu nesaţ, înfricoşaţi dar şi înduioşaţi la vederea acestui Mesia, Prunc mic, neputincios. Bucuria lor este atât de mare încât vestesc tuturor cuvântul primit de la înger, «preamărind şi lăudând pe Dumnezeu» (cf Lc 2,20). Sufletele acestea simple au fost atinse de har şi s-au înălţat spiritual la un nivel de înţelegere supranatural.

Lângă ieslea pruncului stă mama Sa, Maria. Ea care cu înfricoşare primise vestea îngerească, ea, slujitoarea smerită a Domnului adumbrită de puterea Celui Preaînalt, cea care îl purtase în sânul ei feciorelnic, acum îl priveşte cu dragoste gingaşă de mamă. Întărită în credinţă, vede acum împlinirea cuvântului îngeresc. În faţa ei e Pruncul pe care l-ar strânge-n braţe ca orice mamă, dar e şi Creatorul ei, în faţa căruia s-ar prosterna în adoraţie, cu înfricoşare. Fecioara Maria rămâne în contemplaţie în faţa marelui mister, păstrând cu grijă cuvintele pe care păstorii le spun despre Pruncul divin.

Dreptul Iosif stă şi el lângă iesle, privind cu drag spre Pruncul mic. Îi revin acum în minte cuvintele mesagerului divin: «vei chema numele lui Isus, căci el va mântui poporul Său de păcatele lor» (Mt 1,21). Îl priveşte şi el cu acelaşi sentiment al tatălui ocrotitor ce l-ar purta pe braţe şi în acelaşi timp al credinciosului ce priveşte cu frică şi cutremur, văzând în pruncul mic din iesle pe însuşi Emanuel, «Dumnezeu cu noi».

Îngerul Domnului, spirit pur, cunoscător al tainelor divine, atât cât îi era dat, îşi împlineşte misiunea de vestitor pentru a contempla mai apoi din înalt misterul Cuvântului întrupat, cântând împreună cu «oştirile cereşti» laudă lui Dumnezeu pentru «minunatul schimb» ce s-a petrecut: «Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!» (cf Lc 2,14).

Pentru ca tabloul celor prezenţi să fie complet ar trebui cu smerenie să încercăm să intuim ceva din privirea Tatălui ceresc. Din înaltul gloriei Sale El contemplă pe Fiul Său, Unul născut mai înainte de toţi vecii, de o fiinţă cu El. Cuvântul prin care toate s-au făcut a devenit acum chipul Său vizibil (cf Col 1,15), icoana Sa pe pământ, dar nu sub înfăţişarea unui rege puternic ci cuprins în micimea unui nou născut, neputincios, aşezat în ieslea animalelor. Zămislit prin tainica lucrare a Spiritului Sfânt, după încuviinţarea Fecioarei Maria, «Cuvântul născut din veşnicie fără de mamă, se naşte acum pe pământ, mai presus de fire, fără de tată».

Să încercăm şi noi, creştinii de astăzi, să privim spre Pruncul din iesle cu «ochii sufletului», în lumina credinţei pe care am primit-o prin Botez. Ce percepem, ce înţelegem şi ce vom putea spune?

Vom spune ceea ce credinţa ne învaţă: acest Prunc este cu adevărat Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, Cuvântul întrupat, «Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, care (…) s-a coborât din ceruri s-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om» (cf Simbolul credinţei). Acest copilaş are un suflet ca şi al nostru, un chip şi un trup asemănător nouă, dar a rămas în acelaşi timp şi Dumnezeu, aşa cum explică Sfântul Pavel: «Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un om» (cf Fil 2,6-7). În noul-născut convieţuiesc două naturi: cea divină, pe care o posedă prin naşterea veşnică din Tatăl şi cea umană, dobândită, la timpul rânduit, prin întruparea de la Spiritul Sfânt şi din Fecioara Maria. Între cele două naturi coexistente în persoana Pruncului divin nu există nici amestecare, nici schimbare, nici împărţire, nici despărţire (cf Conc. Efes; CBC 467). Prin urmare, Pruncul din iesle este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, sau, altfel spus, «a rămas ceea ce era şi a asumat ceea ce nu era» (cf Sf. Leon cel mare; Sf. Grigore de Nazianz). Cuvântul lui Dumnezeu, întrupându-se, rămâne ceea ce este (păstrând natura divină), iar ceea ce nu este preia de la neamul omenesc. Este primul act al «minunatului schimb»: Dumnezeu primeşte de la noi firea noastră omenească pentru a se uni cu ea.

Micul prunc înfăşat în iesle, în care «locuieşte toată plinătatea Dumnezeirii» (cf Col 2,9) şi în care «sunt adunate comorile divinităţii» (cf Col 2,3), doreşte să ne împărtăşească această viaţă divină, căci misiunea Sa în lume este aceea de a dărui viaţa, pentru a deveni şi noi «fii şi împreună moştenitori prin Fiul» (cf Rom 8,17). Acest Prunc mic va deveni «poarta» spre viaţa «Familiei divine», după cum El însuşi va spune: «Eu sunt uşa de va intra cineva prin Mine, se va mântui» (cf Io 10,9).

Acestea sunt cele două momente ale minunatului schimb pe care Dumnezeu îl realizează cu neamul omenesc. Mai întâi asumă firea noastră omenească, pentru ca apoi, pe noi oamenii să ne facă părtaşi la firea Sa divină. Dumnezeu «se face om pentru a ne îndumnezei» scrie Sf. Augustin. Astfel putem afirma că Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om, devine izvorul naşterii noastre la viaţa divină. Pe de o parte, prin întruparea Sa, Dumnezeu se arată între oameni, «Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi» (cf Io 1,14), oferindu-ne modelul practic de urmat şi învăţându-ne ceea ce El cunoaşte de la Tatăl. Pe de altă parte, având un trup în Fiul Său, Dumnezeu devine capabil de suferinţă (în natura sa umană) şi astfel poate înlătura ofensa adusă de Adam prin păcat. Umanitatea acestui mic prunc din iesle va fi cea care, la timpul rânduit, va suferi şi va ispăşi. Natura Sa divină va conferi o valoare infinită acestor suferinţe, pentru a putea dobândi răscumpărarea lumii.

De acum înainte în noi, oamenii, va exista atât viaţa naturală primită prin naşterea după rânduiala firii, cât şi viaţa supranaturală primită prin Botez, «baia naşterii a doua» (cf Tit 3,5). Este harul făpturii noi prin Hristos (cf 2Cor 5,17; Gal 6,16) care ne transformă în copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos şi demni de moştenirea vieţii veşnice (cf Rom 8,16-17). «Ceea ce Hristos este din veşnicie prin natură, adică Fiu al lui Dumnezeu, noi putem deveni prin har» (Fer. Colomba Marmion).

Se dezvăluie din nou măreţia «admirabilului schimb»: Cuvântul asumă o fire omenească găsind modalitatea de ispăşire a păcatelor tuturor oamenilor (de pretutindeni şi dintotdeauna), pentru ca firea omenească să poată primi firea divină.

«Au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe prunc culcat în iesle» (cf. Lc 2,16).

Fiul lui Dumnezeu îmbracă firea noastră omenească intrând astfel în istoria umanităţii pe calea firească, printr-o familie. Nu este o familie bogată, ci una de oameni simpli, dar uniţi în credinţă, speranţă şi iubire, cu dorinţa de a împlini întru toate voinţa lui Dumnezeu. O familie de oameni sfinţi, care a dorit să păstreze comuniunea cu «familia divină» oferind tuturor familiilor umane un model de viaţă şi un ideal. «După planul plin de milă al lui Dumnezeu,- scrie Ioan Paul al II-lea -, familia din Nazaret a fost locul unde a trăit ascuns mulţi ani Fiul lui Dumnezeu, deci această Sfântă Familie este prototipul şi icoana tuturor familiilor creştine» (cf FC 86).

În această modestă familie din Nazaret, a dorit Domnul să se nască, să crească şi să fie educat până la maturitate, momentul în care s-a desprins de familie pentru a se dedica total misiunii Sale mântuitoare.

Ne vom opri în continuare asupra unor momente semnificative din viaţa acestei modeste familii, încercată de sărăcie, de persecuţie, de exil, care a trăit supusă legilor tradiţiei religioase şi civile ale vremii, reuşind să-şi păstreze armonia, echilibrul şi stabilitatea chiar şi în momente dificile.

Urmărind firul evangheliilor de la Matei şi de la Luca, înţelegem că familia din Nazaret îşi începe împreună vieţuirea după momentul Buneivestiri, dar mai înainte de drumul de la Nazaret la Bethleem. Maria este logodită cu Iosif (cf Lc 1,27), fără a locui însă împreună. Doar după momentul în care Iosif primeşte în vis porunca divină de a o lua la el pe logodnica sa (cf Mt 1,20), va începe convieţuirea castă cu Fecioara Maria în casa din Nazaret. Nu este vorba doar de iubirea şi voinţa umană, ca fundament al acestei familii, ci este în primul rând voinţa divină exprimată clar prin porunca mesagerului ceresc.

La momentul rânduit, Iosif şi Maria se supun legilor stăpânirii romane. Chiar dacă Maria este deja aproape de momentul naşterii, călătoresc împreună câteva zile spre Bethleem, acceptând dificultăţile inerente unui astfel de drum. Ne putem imagina grija şi atenţia lui Iosif faţă de Maria şi preţiosul dar pe care ea îl poartă în sânul ei imaculat. Ajunşi la Bethleem, osteniţi, însetaţi şi înfometaţi nu găsesc nici un adăpost pentru a petrece noaptea. Fiind refuzaţi de cei din cetate, se îndreaptă spre un câmp al păstorilor, unde se vor sălăşlui într-o peşteră, un adăpost de animale. Aici, în frig, în întuneric şi în deplină sărăcie, vine pe lume Cel pe care Iosif şi Maria îl ştiau ca fiind «Fiul Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu» (cf Lc 1,32.35), «Mântuitorul, Hristos Domnul» (cf Lc 2,11), «Emanuel, Dumnezeu cu noi» (cf Mt 1,23). Ce umilire, ce suferinţă şi ce durere sufletească pentru aceşti părinţi care ar fi dorit să pregătească un loc cât mai plăcut şi potrivit Pruncului divin ce venea în lume. Fără a se lăsa tulburaţi de răutatea şi dispreţul oamenilor, ei acceptă cu smerenie «peştera străină rece, peştera de dobitoace» ca sălaş momentan al familiei lor. Toată atenţia lor se îndreaptă acum spre noul membru al familiei. Maria şi Iosif privesc cu duioşie părintească dar şi cu omenească înfiorare spre Pruncul din iesle. În inimile lor se împleteşte într-o perfectă armonie adoraţia creaturii faţă de Creator şi iubirea părinţilor faţă de fiul lor, întărind comuniunea dintre ei. Acum avem imaginea completă a Familiei sfinte: Fecioara Maria, mama iubitoare, dreptul Iosif, tatăl ocrotitor şi Pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu. Este imaginea pe care au văzut-o păstorii şi, mai târziu, şi magii. Ceea ce însă doar Maria şi Iosif vedeau cu «ochii credinţei» era dimensiunea spirituală a familiei lor, legătura ei profundă cu «Familia divină». Prin comuniunea de naturi, Pruncul Isus, ca Dumnezeu şi om, este persoana comună ambelor familii, care, fără să fi părăsit Preasfânta Treime, a pătruns acum pe deplin şi în familia neamului omenesc.

Continuând lectura Evangheliei de la Luca vedem sfânta Familie supunându-se prescripţiilor rituale religioase. La opt zile de la naştere, Pruncul este tăiat împrejur şi i se pune numele primit prin revelaţie divină: Isus (cf Lc 1,31; Mt 1,21). La patruzeci de zile, împlinindu-se zilele curăţirii, Iosif şi Maria duc Pruncul la templul din Ierusalim pentru a fi «pus înaintea Domnului» (cf Lc 2,22), oferit Părintelui ceresc, aşa cum cerea legea pentru cel întâi-născut de parte bărbătească din orice familie iudaică. După gestul ritual, pruncul era «răscumpărat» printr-un dar oferit de către familia din care făcea parte, după posibilităţile materiale. Pe plan spiritual, aceste prescripţii practice nu obligau pe Maria şi cu atât mai puţin pe Isus, însuşi Fiul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui (cf Io 8,42). Profeţiile bătrânului Simeon şi ale Prorociţei Ana îi vor însoţi în timp pe Iosif şi pe Maria, amintindu-le că fiul lor nu are doar o zămislire şi o naştere supranaturală, dar are şi o misiune cu totul specială pentru întregul neam omenesc, o misiune pentru care ei sunt chemaţi să-L pregătească şi să-L «formeze», încă din copilărie.

Familia sfântă este pusă din nou la încercare când tiranul Irod porunceşte uciderea pruncilor din Bethleem, cu dorinţa de a-L ucide şi pe Pruncul Isus. Înştiinţat în vis, Iosif împlineşte porunca îngerească, şi, de îndată, noaptea, luând Pruncul şi pe mama Lui, Maria, se îndreaptă spre Egipt, abandonându-se total în mâinile Domnului (cf Mt 2,14). După moartea lui Irod, Iosif, înştiinţat în vis, se întoarce în «pământul lui Israel» împreună cu Maria şi Pruncul Isus (cf Mt 2,20).

Comuniunea sufletească este atât de puternică încât mica familie împlineşte îndată voinţa divină ca şi cum ar fi o singură persoană, cu o singură voinţă de bine pentru toţi. Maria nu se îndoieşte nici o clipă de ceea ce Iosif îi cere şi se supune în toate cu iubire şi încredere. Între ei rămâne mereu aceeaşi legătură de iubire bazată pe caritate, fidelitate şi respect, alimentată prin gesturi modeste de atenţie şi de grijă, de dăruire şi primire reciprocă ce caută mereu binele, bucuria şi fericirea celuilalt, într-adevăr o familie umană inspirată de modelul «Familiei divine».

După întoarcerea din Egipt, Iosif, Maria şi Pruncul Isus se stabilesc din nou în Nazaret. În acest cadru familial, Isus creşte, se roagă, primeşte noţiunile de credinţă, învaţă să-L iubească şi să-L laude pe Dumnezeu-Tatăl, să-şi iubească părinţii, rudele şi pe semenii săi. Astfel, El se întăreşte spiritual şi devine plin de înţelepciune şi har (cf Lc 2,40). Isus va cunoaşte şi legea aspră a trudei zilnice pentru dobândirea hranei ajutându-şi părinţii, ascultându-i şi fiind supus lor. Va cunoaşte toate aspectele vieţii acestei familii iudaice din Galileea începutului erei creştine.

«Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala evangheliei (…) este o lecţie de viaţă de familie. Nazaretul trebuie să ne reamintească ceea ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil» (Paul al VI-lea).

Isus va rămâne în Nazaret, împreună cu familia sa până la treizeci de ani (cf Lc 3,23).

Din timpul adolescenţei lui Isus ne-a rămas doar un singur episod în textul Evangheliei Sf. Luca: pierderea şi regăsirea lui Isus la templul din Ierusalim (Lc 2,41-52).

Este întâia oară când Isus, Fiul lui Dumnezeu, pătrunde în templul Tatălui, asistă la ceremoniile rituale, ascultă lecturile Scripturilor şi cântările psalmilor. Pentru El toate aceste manifestări cultuale au un ecou spiritual mult mai profund, tocmai pentru că sunt închinate laudei şi preamăririi Tatălui Său ceresc. După încheierea zilelor de sărbătoare Isus a rămas la Ierusalim fără ca părinţii Lui să fi ştiut. El răspunde părinţilor ce-l căutau îngrijoraţi, cu sinceritatea şi candoarea adolescentului: «De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?» (cf Lc 2,49). Răspunsul lui Isus dezvăluie deja conştiinţa dumnezeirii Sale (atât cât un adolescent de 12 ani o putea înţelege) şi întâietatea legăturii Sale cu Dumnezeu-Tatăl asupra legăturii cu părinţii Săi din familia Sa umană. Treptat, crescând în înţelepciune şi în har, tânărul Isus va înţelege că este deosebit faţă de semenii Săi şi are o misiune diferită de a oricăruia dintre ei.

Răspunsul lui Isus, ne spune Luca, nu a fost înţeles pe deplin de părinţii Săi, dar cuvintele Sale au rămas păstrate cu sfinţenie în sufletele lor (cf Lc 2,50).

După acest episod, Isus se întoarce la Nazaret şi rămâne supus părinţilor Săi. Maria şi Iosif îşi vor înţelege progresiv rolul lor de educatori şi formatori, pentru ca, în respect şi libertate, personalitatea fiului lor, Isus, să se poată dezvolta armonios, ajutat de sfaturile şi exemplul lor personal şi fără a împiedica prioritatea misiunii primită de la Tatăl ceresc. Astfel participă şi ei la împlinirea Planului divin al misterului «minunatului schimb», pentru că prin Familia sfântă, Isus, Fiul lui Dumnezeu, se integrează perfect în istoria umană, Dumnezeu coboară între oameni, Emanuel.

De fapt, Fiul lui Dumnezeu are rolul principal în acest «minunat schimb», care se realizează în El, prin El şi cu El, chiar dacă El Însuşi va dobândi doar treptat conştiinţa acestui mare mister.

Început la Bunavestire, dezvăluit la Naşterea Domnului «minunatul schimb» îşi urmează cursul firesc în casa din Nazaret. După ce Dumnezeu – Cuvântul, «înjosindu-se» din infinitatea şi eternitatea fiinţei Sale, s-a lăsat cuprins în sânul feciorelnic al Mariei, pentru a îmbrăca «haina omenească», iar apoi s-a arătat Prunc mic în ieslea din Bethleem, acum petrece «ascuns» până la timpul rânduit în familia din Nazaret.

«Această Familie din Nazaret, care a avut o existenţă ascunsă, într-un mic târguşor din Palestina, încercată de sărăcie, de persecuţie şi de exil, nu va înceta să asiste familiile creştine şi toate familiile lumii, să împlinească statornic datoriile şi încercările vieţii, deschizând cu generozitate inima la lipsurile altora şi la împlinirea cu bucurie a planului lui Dumnezeu cu ele» (cf FC 86).

Iubiţi credincioşi,

Am încercat să ne apropiem, atât cât ne-a fost dat, de misterul «marelui schimb» prin care Dumnezeu acceptă să fie cuprins în «haina trupească» umană pentru ca noi oamenii să putem moşteni «purpura regalităţii» Sale, «haina de fii» prin Fiul. Să ne lăsăm pătrunşi de bucuria de a fi regăsit comuniunea «familiei divine» pierdută prin Adam, pentru că astăzi ni s-a născut nouă un Mântuitor (cf Lc 2,11), un prunc mic înfăşat în iesle dar care este Răscumpărătorul păcatelor noastre şi calea adevărată spre Viaţa divină. A păstra bucuria sărbătorii înseamnă pentru noi astăzi a rămâne statornici harului primit prin «minunatul schimb». «Creştine, scrie Sf. Leon cel mare, cunoaşte-ţi demnitatea! O dată devenit părtaş la dumnezeire fereşte-te să nu cazi dintr-o stare atât de sublimă!»

Să-L primim şi să-L păstrăm cu bucurie în «casa» sufletelor noastre, în «casa familiei» noastre, în casa Bisericii noastre. Chiar dacă şi astăzi atâtea suflete resping prezenţa Pruncului în casele lor, sau rămân indiferente în faţa Lui, preferând să transforme această mare sărbătoare a «familiei umane» într-un ospăţ al satisfacerii propriilor plăceri, orgolii sau dorinţe.

Contemplând «minunatul schimb» al misterului Întrupării şi Naşterii Domnului, să ne deschidem sufletele Celui care vine să renască în familia noastră umană pentru a ne face părtaşi la familia Sa divină, căci «Dumnezeu fiind, de mai înainte de veci, pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut şi din fecioară sfântă întrupându-se, s-a micşorat pe Sine, chip de rob luând, pe o formă făcându-se cu trupul smereniei noastre, ca să ne facă pe noi pe o formă cu chipul măririi Sale» (din Liturghia Sf. Vasile cel Mare).

Să ne aşezăm acum împreună, în familie, în «colţul de rugăciune», în jurul ieslei Pruncului divin şi cu glas duios să-i cântăm colindul vederii minunate a «schimbului minunat», aşa cum tradiţia noastră din strămoşi ne-a învăţat:

«… În coliba păstorească vrut-a Domnul să se nască

Fiul Său cel sfânt nouă pe pământ, să ne mântuiască.

Pe Fiul în al Său nume, Tatăl l-a trimis în lume,

să se nască şi să crească, să ne mântuiască».

Cel ce Prunc mic în iesle s-a născut pentru noi şi pentru mântuirea noastră, să renască în sufletele şi în familiile noastre, să vă binecuvânteze cu bogate şi alese haruri cereşti şi să vă ofere tuturor bucuria sfântă a fiilor lui Dumnezeu, renăscuţi prin Fiul Său spre fericirea vieţii veşnice!

Sărbători cu bucurie sfântă, cu sănătate sufletească şi trupească şi împlinirea tuturor dorinţelor care sunt spre mântuire!

Mulţi ani sfinţi în har şi binecuvântaţi!