6x20 - POLISANO BN - cod modern al hemodializei

Nu ştim dacă între 20 ianuarie 2010 şi 20 de rinichi artificiali, care de la data pomenită funcţionează în cadrul celui de-al doilea Centru de hemodializă din Bistriţa poate fi făcută o legătură cauzală. Este cert însă că, în cazul în care o bună cunoştinţă nu ne semnala apariţia în peisajul medical judeţean a obiectivului, ceea ce va urma, n-ar fi marcat o identitate reportericească. Pentru că, nu-i aşa?, dacă nu eşti implicat direct, respectiv, nu te doare, de ce să te legi la cap? Şi să scrii şi „pe bune” când lumea nu mai gustă nimic despre „binele colectiv”.

În fond, de ce să-i mai bagi în seamă pe cei ce poartă, doar ca un fel de talismane nişte aparate urinare „scoase din uz” şi care, din 6 zile lucrătoare ale unei săptămâni, 3 şi le petrec, obligatoriu pe un pat de spital? Ei sunt, şi iată, nu sunt, sau, dacă doriţi, doar … încurcă. Nişte poveri. Chit că rămân, condamnaţii fără vină. Poate decât aceea de a fi, lipsiţii de şansă. Ce rezidă în faptul că nu mai pot să-şi gestioneze în mod natural, emanaţiile toxice ale proceselor chimice care întreţin şi facilitează derularea normală a vieţii.

Dincolo de aspectul spiritual, viaţa însăşi nu-i altceva decât îngurgitare şi eliminare de toxine. Iar dacă nu scapi de ele, toxinele te scot, în doi timpi şi trei mişcări din peisajul suflului. Tocmai pe aceeaşi cale pe care asigură şi fluxul trăirii, adică prin circuitul sângelui. Dar din cel curat, nu poluat. Ca urmare, dializă sau hemodializă, care înnobilează un alt proces biologic, cel al osmozei inversate, şi face posibilă fiinţarea, fie şi claustrată de boală cronicizată, până la eventualul transplant.

Dar haideţi să nu mai perorăm. Şi să spunem că, pe lângă centrul de hemodializă pendinte de Spitalul judeţean vieţuieşte de-acum, un siamez al profilului, de această dată în parteneriat public-privat, printr-o investiţie finalizată de SC POLISANO Sibiu. Este de remarcat faptul că, deşi în proprietate particulară, acest obiectiv asigură, la modul gratuit, toate serviciile de profil, prin sistemul asigurărilor de sănătate, începând cu transportul suferinzilor, de la şi până la locurile de domiciliu, investigaţiile şi tratamentul medicamentos adecvat, ca şi servirea unei mese prin catering-ul prestat de Unitatea de alimentaţie publică „Bistriţeanul”. Medicul şef al centrului este specialistul în medicină internă şi nefrologie, Rodica Ilieş, ajutată de omoloaga dumneaei, Ioana Suciu, cu aceeaşi dublă specializare. Asistenta şefă este Adriana Ploscaru, iar partea tehnică se află în grija şi deservirea lui Adrian Rusu, respectiv, al lui Costel Banabic. Mai remarcăm doar că, din totalul de 6 persoane ce compun corpul administrativ, un număr de 5 îl reprezintă infirmierele.

La data prezenţei noastre, totalul suferinzilor care beneficiază de tratament ajunsese deja la 72 de persoane, dintru-un maxim posibil de 120. Aceştia sunt programaţi în 2 ture zilnic, cu pauzele de rigoare destinate curăţeniei şi a întreţinerii aparaturii. De prisos să mai subliniem că dotarea tehnică e de ultimă generaţie, de la staţia de dedurizare a apei şi, evident, pînă la performanţele rinichilor artificiali, ca şi a televizoarelor LCD, menite a mai îndulci răstimpul celor 4 ceasuri de conectare la operaţia de dializă. Şi tot de prisos este şi aspectul conform căruia, de la pătrunderea în incintă şi pînă la părăsirea locaţiei, totul se cufundă într-o ambianţă a bunului gust, a fluxului operativ precis stabilit şi ordinii desăvârşite.

În mod categoric că mult mai bine ar fi ca nimeni să nu aibă nevoie de asemenea stabilimente, oricât de moderne ori sofisticate ar fi. Dar nu-i cum vrea omul. Pentru că tot sub vremi stă. Iar până la service-ul cu piese de schimb umane, va mai curge multă apă pe gârlă. Ca urmare, cu condescendenţa de rigoare pentru cei în ajunşi la necaz, nu putem decât să salutăm iniţiativele care, la modul direct, dau consistenţă vieţii, fie şi marcată de o anume infirmitate. Pentru că, în fond, despre aceasta e vorba: un dram de confort pentru un munte de privaţiuni şi suferinţe. Care, din păcate, nu mai constituie doar un „apanaj” al vârstei a doua şi mai ales a treia, ci şi al tinereţii juvenile.