Avere – miere sau fiere?

În sarabanda dezbaterilor de gen „haideţi să discutăm despre nimic” în ultima vreme s-a făcut suficient tapaj asupra unui subiect, a cărui temă este: impozitul pe avere. Şi nu tocmai întâmplător, din pricină că, în fapt, un buget sărac, din care trebuie plătite toate angaralele sociale, este, cum ar graseia un hîtru, un fel de al doilea drac. Chiar la icoane. Ce înfăţişază: ordinea publică, armata, învăţămîntul, cultura, sănătatea şi încă alte speze fără de care oricare stat nu are cum funcţiona. Şi care, în fond, au un singur izvor de satisfacere ce se cheamă, fie cu majuscule, fie cu minuscule - domeniul producţiei materiale. Fără de care, vorba ceea: nici vîntul nu bate, nici ploaia nu cade, nici iarba nu creşte, nici soarele nu străluceşte. Cum ar veni, în absolut orice suprastructură, indiferent de tipul de orînduire, pacea sub măslini nu poate reprezenta decît o himeră.

Ca urmare, dacă e să lămurim dilema, la fel de veche precum lumea însesi, respectiv, ce a fost, dar mai ales, ce trebuie să deţină primatul: oul ori găina, apare, pentru orice practician serios că, primordial e: să ai de unde lua, pentru a putea lua. Că, păr din palmă, fără a apela la părţile stufoase ale altuia, nema. Sigur că, raptul, împrumutul şi alte jonglerii de gen, pot fi soluţii pentru vremelnice peticiri. Dar astfel de paleative, au fost, sunt şi vor continua să rămînă, pielea ursului din pădure, ori dacă doriţi, naţi-o frîntă că ţi-am dres-o. Tocmai din pricină că, de obicei, mai devreme decît mai tîrziu, scadenţele vin, iar dacă nu pui, urmează pleazna cu coada şi mai apoi, datul cu piciorul al Joienei în şiştar.

Unde suntem? Deocandată la mişcarea stergătorului de parbriz a semnului integralei de la dosul vacii. După finalul de făurar, poposeşte el, nici o grije, şi upercutul copitei. Că înţarcă, FMI-ul. Aşa încît, chiar şi conform logicii formale, orice finanţist de doi lei, e firesc să arunce o geană peste pîrleaz. Şi cum nu-i vorba doar de sume modice, devine obligatoriu ca să se foreze şi alte potenţiale surse pentru satisirea foamei. Iar pensionarii se agită, poliţiştii bat, cel puţin pentru moment, scuturile, bugetarii fac încălzirea la gargara cu piuneze, profesorii definesc chestionarele tezelor SF în cheia FS, alias, fără speranţă, iar pomperii, ca şi ceilalţi militari de altfel, lasă de izbelişte tulumbele şi mizează pe focul încrucişat, precum nişte specialişti care ştiu că ingredientul principal al prafului de puşcă rămîne doar făina.

De aici, din aceste toate cele, şi „cestiunea” birului pe avuţie sau, mă rog, pe venitul supra poderal. Aspect deloc inedit. Pentru că, de pildă, încă de pe la 1601, cînd Viteazul Mihai se îndeletnicea cu „pohta ce-am pohtit” supuşii majestăţii sale britanice adoptaseră Legea Scopurilor Caritabile. Ce reglementa cu claritate „cheltuirea averilor bogaţilor în sprijinul săracilor”. Ba mai mult, la numai cîţiva anişori în amonte, au formulat, şi „instrucţiunile de aplicare” prin – Legea Sărăciei – ce-i „jumulea” pe avuţi spre a se obţine fonduri de ajutorare a năpăstuiţilor. Ce să mai discutăm despre „instituţia mecenatului” care e de-a dreptul „antică şi de demult” adică mintenaş după mijirea orînduirii sclavagiste.

Categoric că, din punct de vedere evolutiv, iată, nimic nou. Numai că la noi ar trebui, cel puţin pînă la stadiul generalizării, să se înceapă cu asanarea fierii averii. Adică confiscarea acelor bogăţii neruşinate, obţinute fără just temei, prin fraudă. Pentru că grosul acolo sălăşluieşte!! Şi abia după aceea să se treacă la a doua etapă. Numai că, vorba ecleziastului, parafrazată: mai repede va trece cămila prin parantezele acului de siguranţă, decât o asemenea normă cu caracter de lege, efectiv aplicabilă, prin scăfîrliile celor care deţin astăzi pâinea şi cuţitul! Aşa că doamne şi domni de gen-ambigen: catarame, patricieni, mioare, vîntoase, arpagic, etc, s.a.m.d – staţi liniştiţi! Nu emigraţi şi nici nu vă expatriaţi paraii, că n-aveţi voi năpasta, dar nici noi bafta, de-a se întîlni şi mai ales înfrunta, la modul duelului, hoţul cu prostul. Iar chestiunea, cu „proşti, dar mulţi” e şi ea tranşată cam de multişor poveste. Cam de pe vremea în care Doamne-Doamne nu a crezut de cuviinţă că şi în „Edenul de pe pămînt” ar fi nevoie de sindicate. Ceea ce nu înseamnă că, neaparat, facem pledoarie pentru o primăvară anostă ...

Gh. CRIŞAN

N.a. Stimate domnule Gal Imre, mulţumiri, pentru trezirea din lehamite. O să vină şi vremea discuţiilor despre ştevie, lobodă şi pămînt pîrjolit. Că „Răsunetul” ... reverberează şi pentru cei care n-au altceva de pierdut decît lanţurile.