Sfântul Ioan Gură de Aur – model de slujitor al lui Hristos

Spre sfârşitul veacului al IV-lea şi începutul veacului V d.Hr., Biserica Răsăritului a fost binecuvântată de Dumnezeu cu un mare păstor de suflete, un om împodobit cu alese calităţi intelectuale şi cu o viaţă morală ireproşabilă; un om care a crezut cu tărie că poate îndrepta lumea şi moravurile ei, fapt pentru care a înfruntat pe toţi cei ce greşeau, chiar şi pe puternicii vremii lui, cu riscul de a-şi pierde scaunul patriarhal, de a fi exilat şi de a muri în exil, un preot şi un episcop model: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în anul 354, în Antiohia Siriei, într-o familie nobilă, tatăl său fiind un general roman, pe nume Secundus, conducătorul armatei din Siria, iar mama sa, pe nume Antuza, de neam grec, era o femeie cultivată şi cu un caracter deosebit.

A rămas orfan de tată din fragedă copilărie, însă mama sa, admirată pentru virtutea ei chiar şi de către păgâni, nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat creşterii şi educării celor doi copii ai ei: Ioan şi sora sa.

A primit o instrucţie aleasă la şcolile vestite ale timpului, având între dascăli pe retorul Libanius şi pe filosoful Andragatius. Atât de mult l-a impresionat pe Libanius prin însuşirile sale intelectuale şi prin zelul său pentru studiu, încât se zice că, fiind întrebat Libanius înaintea morţii sale pe cine ar dori să lase ca urmaş, acesta ar fi spus: “Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creştinii”.

După ce şi-a încheiat studiile şi pe când toţi cunoscuţii se aşteptau să aleagă avocatura, văzând viaţa tumultoasă din tribunale, iar el fiind o fire meditativă, la vârsta de optsprezece ani s-a dedicat citirii Sfintelor Scripturi şi rugăciunii. I-a îndemnat şi pe colegii săi Teodor şi Maxim să facă acelaşi lucru. Aceştia i-au urmat sfatul şi, în cele din urmă, au ajuns episcopi, primul de Mopsuestia, iar celălalt de Seleucia.

Curând, Sfântul Ioan a fost botezat şi hirotonit citeţ de către episcopul Pimen al Antiohiei. Nefiind mulţumit doar cu asprimea vieţii duse în casa părintească, s-a retras în munţii din apropierea oraşului, unde a făcut ascultare timp de patru ani la un bătrân monah înduhovnicit, apoi s-a retras şi a trăit de unul singur într-o peşteră, pentru că dorea cu tot dinadinsul să stea departe de lume. Acolo a vieţuit doi ani, petrecându-şi cea mai mare parte a timpului fără să doarmă şi încercând să înveţe pe de rost Testamentul Domnului. Ruinându-şi sănătatea s-a retras din peşteră şi s-a întors acasă.

A fost hirotonit diacon de către episcopul Meletie, treaptă în care a slujit cinci ani, apoi a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, treaptă în care a slujit doisprezece ani, luminând clerul cu înţelepciunea şi cu exemplul vieţii sale.

Când a murit arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului, poporul a cerut stăruitor împăratului să fie adus arhiepiscop cel mai vrednic în ale preoţiei. Gândul împăratului, la sugestia lui Eutropius, care de curând se întorsese din Orient, s-a îndreptat spre Ioan. Fiind hirotonit episcop, Ioan a desfăşurat o intensă activitate învăţătorească misionară, de redresare a moravurilor. Istoricul bisericesc Sozomen sintetizează astfel misiunea lui Ioan pe arena credinţei: “De-altfel, mulţi care l-au auzit vorbind, şi-au îndreptat viaţa spre virtute şi au început să gândească la fel ca el despre Dumnezeu. El însuşi vieţuind după poruncile divine, inspira încredere ascultătorilor spre imitarea propriei virtuţi şi în felul acesta îi făcea uşor să îmbrăţişeze şi gândirea lui. Nu-i convingea să fie de acord cu el prin vreo tehnică sau putere specială a cuvântului, ci prin faptul că expunea cu sinceritate sensul Sfintelor Scripturi. Adăugând, deci, cuvântului, exemplul faptelor sale, era cu adevărat vrednic de crezare. Căci fără a arăta şi fapte, cel ce vorbeşte, chiar dacă se străduieşte să înveţe pe alţii, se dovedeşte mai degrabă un defăimător al cuvintelor sale”.

A avut grijă să trimită bărbaţi râvnitori de lucrare apostolică pentru a predica goţilor cuvântul Evangheliei, a trimis misionari destoinici la sciţi pentru îndrumarea acestora spre mântuire.

A combătut pe arieni, care obişnuiau să-şi propage credinţa cântând cântări de noapte, al căror text era impregnat de erezia lor. Se împotriveşte, de asemenea, marcioniţilor şi pe unii care făceau parte din grupul ereticului Macedonie, îi converteşte la dreapta credinţă. Paralel, Sfântul Ioan Gură de aur începe lupta de însănătoşire a moravurilor, atât în Constantinopol, cât şi în afara lui.

În primul rând, condamnă viaţa dezordonată a unor clerici, apoi începe a vorbi împotriva nedreptăţii de tot felul: condamnă lăcomia, temelia nedreptăţilor, pentru a zidi, apoi, edificiul dreptăţii.

Exemplu al cumpătării se dă pe sine însuşi; mesele de la palatul episcopal devin foarte sobre. Cheltuielile pentru episcop le transferă în folosul spitalului. Construieşte mai multe spitale, pe care le-a pus sub conducerea a doi preoţi cucernici, bucurându-se de îngrijire nu numai localnicii, ci şi străinii veniţi întâmplător la Constantinopol.

Episcopul Ioan pune rânduială nu numai în Constantinopol, ci şi în afara lui, mergând până la Efes, unde cateriseşte şase episcopi simoniaci, hirotonind pe Heraclid, un monah foarte vrednic.

Istoricul Socrates zice că “atâta timp cât a mustrat doar pe clerici, vicleşugul urzit împotriva lui a fost foarte slab, dar îndată ce a încercat să-i mustre pe cei din afara clerului, îndeosebi pe nobili, s-a aprins mânia multora împotriva lui. Acestui grup i s-a ataşat cu multă uşurinţă, Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, cel care nu îl dorise pe Ioan ca episcop de Constantinopol. Motivul intrării lui Teofil în această polemică a fost primirea de către episcopul Ioan la Constantinopol a monahilor pe care Teofil îi prigonise în Egipt.

În sfârşit, potrivnicilor lui Ioan se adaugă împărăteasa Eudoxia, pe care episcopul Ioan o mustrase pentru săvârşirea unei mari nedreptăţi. La Sinodul de la Stejar a fost chemat episcopul Ioan să spună din ce cauză a rostit cuvinte de insultă la adresa împărătesei. Ioan nu s-a prezentat la acest sinod şi a fost depus în a treia zi după caterisire, pe la amiază, Ioan s-a pus la dispoziţia celor ce aveau să execute ordinul, fără ca mulţimea să ştie, şi a plecat în surghiun în Bitinia.

În acel timp a avut loc un cutremur, un obiect preţios a căzut şi s-a spart în dormitorul împărătesei. Fiind interpretate ca înştinţări dumnezeieşti, împărăteasa, la ameninţarea poporului care a început să protesteze, a convins pe împărat să-l cheme pe Ioan din exil.

Şi fiind adus Ioan la Constantinopol, poporul l-a întâmpinat cu cântări, cei mai mulţi purtând în mâini lumânări aprinse. Dar Ioan n-a voit să intre în cetate, spunând că un sinod trebuie să-l declare nevinovat. Şi pentru că întârzia să intre în cetate, mulţimea s-a tulburat şi mai tare şi a început să profereze injurii la adresa împăratului. De aceea, el s-a văzut nevoit să intre, a mers în biserică şi a binecuvântat poporul adresând un cuvânt de învăţătură. În această atmosferă de entuziasm, Teofil şi episcopii egipteni s-au salvat prin fugă de furia poporului, pentru că oraşul întreg cerea ca el să fie aruncat în mare.

Întors la Constantinopol, Sfântul Ioan şi-a continuat misiunea în linişte până când, în apropierea bisericii s-a ridicat o statuie de argint – care o reprezenta pe Eudoxia, aşezată pe un piedestal. Aici se desfăşurau jocuri populare care deranjau slujbele divine de la catedrală. Ioan condamnă aceste obiceiuri şi împărăteasa se aprinde din nou de mânie şi convoacă un sinod împotriva lui Ioan. Acesta, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, nu face compromisuri morale, ci o blamează în biserică, zicând: “Iarăşi se mânie irodiada, iarăşi joacă, iarăşi se străduie să obţină capul lui Ioan pe tipsie”.

Cu complicitatea unor episcopi, împăratul i-a cerut lui Ioan să părăsească Biserica, poruncă pe care acesta a respectat-o în Sâmbăta Mare. Pentru a nu face tulburări în popor, episcopul Ioan şi-a luat rămas bun de la episcopii pe care îi iubea, apoi a ieşit prin partea de răsărit a bisericii, fiind preluat de un grup de soldaţi traci. S-a îmbarcat pe corabie şi a pornit spre Bitinia, iar de aici, mergând ziua şi noaptea, au ajuns într-un orăşel pustiu Cucuzis din Armenia. Dar pentru că şi aici a devenit renumit şi mulţi veneau să-l asculte sau să fie ajutaţi de el, duşmanii săi au obţinut de la împărat un edict ca să fie mutat în localitatea Pityum, o localitate, de asemenea, pustie, pe ţărmul Mării Pontului. În drumul spre această localitate, au făcut un scurt popas în localitatea Comana, unde se aflau moaştele Sfântului Vasilisc, fostul episcop al acestei cetăţi, care suferise moarte martirică pe vremea împăratului Maximilian. Sfântul i s-a arătat în vis lui Ioan, zicându-i: “Curaj, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună”. A doua zi, episcopul Ioan şi-a căutat hainele strălucitoare şi dezbrăcându-le pe cele de pe el, fără să mănânce, le-a îmbrăcat, apoi şi-a schimbat încălţămintea, iar lucrurile ce i-au mai rămas le-a împărţit celor de faţă. Şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, a făcut ultima rugăciune înaintea celor prezenţi, rostind cuvântul său obişnuit “Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Şi adormind, trupul său a fost aşezat lângă moaştele Sfântului Vasilisc. Trecerea sa în veşnicie s-a petrecut în anul 407, după o viaţă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a bisericii răsăritului.

Aflând târziu de cele întâmplate, papa Inocenţiu a scris o scrisoare familiei imperiale din Constantinopol, anunţând următoarele pedepse: oprirea de la Sfintele Taine a lui Arsacius, cel care fusese hirotonit în locul episcopului Ioan, caterisirea şi anatematizarea episcopului Teofil al Antiohiei. Primind scrisoarea, împăratul află că delegaţii Romei pentru sinodul de la Stejar au fost sechestraţi de împărăteasa Eudoxia; trimite apoi o scrisoare papei cerându-i iertare pentru cele întâmplate pe nedrept cu episcopul Ioan. Convoacă un sinod la Tesalonic prin care numele Sfântului Ioan este trecut din nou în diptice.

La puţin timp după aceea, moaştele episcopului Ioan au fost aduse, în Constantinopol de către împăratul Teodosie cu Tânăr. Acesta, punându-şi fruntea şi ochii pe raclă, s-a rugat pentru părinţii săi să fie iertaţi pentru cele ce din neştiinţă au greşit, căci părinţii lui muriseră de mult, lăsându-l orfan destul de tânăr.

Poporul cel dreptcredincios din Constantinopol a ieşit cu corăbiile pe mare, acoperind gura Bosforului cu făclii aprinse, şi aşa, cu multă evlavie au primit moaştele celui mai mare orator şi pastor al Bisericii din Constantinopol: Sfântul Ioan Gură de Aur.

Sfântul Teodont al Cirului, un mare scriitor bisericesc, paradoxal, explică grelele încercări şi amărăciuni pe care le-a îndurat sfântul din partea unor clerici: “Nu din ura lor, ci spre desăvârşirea ta; un război din partea lor, ci nevoinţa pentru tine au fost cele întâmplate. Nu că s-ar fi depărtat ei de simţământul frăţesc: ci se cuvenea să alergi şi tu în stadia muceniciei”. Aşa se pare că ar trebui să înţeleagă oamenii duhovniceşti neînţelegerile dintre oamenii duhovniceşti… Şi apoi, acelaşi istoric bisericesc conchide: “Iov a primit înapoi averile înmulţite, tu, sfinte, ai primit înapoi, cu adaos, cinstirea cea din partea tuturor”.