„Că la toţi ni-i greu”

Am fost, nu demult, la nunta fiicei unor oameni cu frica lui Dumnezeu. Părăseşti căldura şi liniştea casei tale şi, în scurt timp, te afli într-o viermuire generală. Nu este tocmai ceea ce ţi-ai dori, dar te bucură ideea de căsătorie, de înţelegere, de început, de viaţă bună şi lungă împreună. Îţi găseşti câteva repere şi, în continuare, noaptea şi petrecerea se trec, puţin câte puţin, până la ivirea zorilor când, obosit, revii, ca întotdeauna, de unde ai plecat, la aceeaşi casă, acasă.

Un bărbat între două vârste ia, firesc, microfonul în mână şi cântă. Refrenul ne rămâne mult timp în memorie. Cântecul pătrunde, brutal, în toată fiinţa noastră.

„Că la toţi ni-i greu”…

Oamenii păreau, totuşi, că nu-l ascultă. Fiecare îşi vedeau pe mai departe de ceea ce făcea la momentul respectiv. Cântecul plutea deasupra capetelor noastre, transformându-ne. Puţini conştientizau acest lucru. Erau absorbiţi de distracţia lor. Şi omul cânta. Ne comunica faptul că stăm sub spectrul crizei, neştiind când ne va lovi mai rău. Iarna ne dă târcoale, un anotimp greu de trecut. Suntem obligaţi să recurgem la o politică de economii.

Pentru unii, cu suflet mare şi mână largă, a economisi înseamnă foarte mult. În acest răstimp verbul ne conduce asemenea unui fir roşu din poveştile care, acum, şi-au pierdut farmecul. Economisim în ale mâncării şi la îmbrăcăminte. Ne gândim bine atunci când trebuie să cumpărăm câte ceva prin casă. Modificări generale sau mari reperaţii nu facem. Gândul că, Doamne fereşte, am putea fi bolnavi pe deasupra ne sperie cel mai mult. Sănătatea este condiţia de bază. În rest, existăm la voia întâmplării. Putem oare influenţa noi acest lucru? Poate că da. Dar în mică măsură.