Pe altă cale...

Iubiţi credincioşi,

În acest mare praznic împărătesc al sărbătorii Naşterii Domnului suntem prezenţi cu toţii la Sfânta Liturghie. Dragostea faţă de Mântuitorul întrupat ne determină şi pe noi, ca pe magi, să venim în faţa Lui şi să-I aducem cel mai preţios dar pe care I l-am putea oferi: inima noastră. Aşa spune şi colindul „Floricica”: Şi eu mică floricea/ Îi aduc inima mea.
Este adevărat că inima noastră nu-i de-o puritate absolută. Dar Domnul Hristos o primeşte aşa cum este. Oamenii cu viaţă curată adeseori au observat că, la Liturghie, după ce Duhul Sfânt preface prescura şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în potir se află un Prunc minunat înjunghiat. Noi cei prezenţi la Liturghie ne proşternem în faţa Lui şi-I aducem inima noastră aşa cum este ea, apoi ne nutrim cu Trupul şi Sângele Lui. Pe cât am putut, am albit-o prin post şi fapte bune dar, mai ales, prin spovedanie.
Aflăm din relatările pioase că Fericitul Ieronim, pe când traducea Biblia din greacă în latină, pustnicea în peştera din Betleem. Odată, fiind în extaz, l-a văzut pe Pruncul Mântuitor în iesle, a văzut-o pe Preasfânta Lui Maică, pe păstori şi pe magi aducându-I daruri, i-a auzit pe îngeri cântându-I imne de preaslăvire şi a exclamat: Doamne, toţi Te preamăresc şi-Ţi aduc daruri! Dar eu, păcătosul Ieronim, ce să-Ţi dau, că n-am nimic? Iar Pruncul Mântuitor i-a răspuns: Tu, Ieronime, dă-mi păcatele tale!
Aşa şi noi, păcătoşii, îi dăruim inima noastră cu păcatele ce au pângărit-o. Şi El o curăţeşte şi o primeşte. După ce ne-am împărtăşit, mulţumindu-I Îi cerem: Îndreptează calea noastră, întăreşte-ne pe toţi în frica Ta; păzeşte viaţa noastră, întăreşte paşii noştri, pentru rugăciunile şi mijlocirile slăvitei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria şi pentru ale tuturor sfinţilor Tăi .

Iubiţi fraţi şi surori,

De fapt, şi magii, după ce L-au întâlnit pe Pruncul Mântuitor şi I s-au închinat aducându-I daruri, au luat înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, şi pe altă cale s-au dus în ţara lor (Matei 2, 12). Chiar dacă Irod le poruncise, atunci când au ajuns la Ierusalim şi i-a trimis la Betleem, zicându-le: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie (Matei 2, 8), aflându-L, nu s-au mai întors. S-au dus acasă pe altă cale.
Din perspectiva pământească, întoarcerea la Irod, la anturajul lui, la modul lui de viaţă, ar fi fost mult mai ispititoare. S-ar fi putut pricopsi cu daruri, cu demnităţi şi cu tot ce poate oferi un trai lipsit de griji şi îmbelşugat. Au preferat alternativa sobră, cumpătată şi cuminte pe care le-o oferea cealaltă cale, calea lui Hristos. Calea cea strâmtă şi dificilă, dar care se termină cu bucuria deplină.
De fapt, în Evanghelia Sa, Mântuitorul ne va vorbi despre cele două căi: Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află (Matei 7, 13-14).
Este mult mai uşor să umbli pe calea cea lată, care nu-ţi impune nici o cenzură morală, nu-ţi cere nici un fel de preocupare spirituală, nu-ţi cere să participi la Liturghie, nu-ţi cere să faci acte de caritate, îţi îngăduie să te înfrupţi din toate desfătările ce ţi le oferă patima dar, din nefericire, duce la prăbuşire. Calea uşoară e aceea a viciului şi calea obositoare şi aspră e cea a virtuţii. Pe cea uşoară călătoreşte mulţime mare, iar pe cea obositoare lume puţină, pentru că e strâmtă şi grea. Capătul ei, însă, ajunge în bucuria veşnică.
Omul civilizat al veacului nostru, trăind în spiritul ce domnea şi la curtea lui Irod, are următoarea deviză de viaţă: să mănânce bine, să îndrăgească femei frumoase, să fure şi să exploateze pe cei slabi, să doarmă în lenea unui trup obosit de senzaţii tari, să se închine la icoanele rotunde ale banului, devenit un adevărat dumnezeu făcător de minuni . El e stăpânit de două patimi mari: banul şi trupul. Iar aceste patimi îşi găsesc satisfacţie pe calea cea lată, pe calea lui Irod.
Omul secularizat al veacului nostru nu-i chinuit de gânduri mari, de dorinţa unei vieţi mai curate şi mai frumoase. Gândurile mari sunt ale visătorilor şi misticilor, iar el, fiind realist, nu umblă după himere. Îndobitocit în binele material, acest om al prezentului, stors de sensuri, îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime .
Pe altă cale însă, pe calea cea îngustă, umblă omul care L-a întâlnit pe Hristos la Liturghie şi în rugăciune. L-a întâlnit în persoana celor săraci şi bolnavi, a celor goi şi flămânzi. Calea aceasta este calea bunătăţii, înţelepciunii şi îndurării. Pe acest drum îi întâlneşti pe cei împăcaţi în suflet, pe cei mângâiaţi, pe cei plini de nădejde, pe cei vindecaţi, pe cei credincioşi şi pe cei fericiţi .
Cine ajunge lângă ieslea din Betleem nu se poate să nu-şi schimbe calea. O legendă pioasă intitulată „În noaptea sfântă” ne spune că un cioban cărpănos, cu năravul lui Irod, n-a vrut să-i dea cărbuni dreptului Iosif pentru a-I face foc Pruncului Iisus. Dar, ajungând în faţa ieslei sfinte, şi-a schimbat calea şi, îndată ce arătă că şi el poate fi milos şi bun, i se deschiseră ochii şi văzu ceea ce până atunci nu putea vedea şi auzi. Vedea în jurul lui o horă de îngeri cu aripile de argint şi fiecare înger ţinea în mână câte a alăută şi toţi cântau cu glas mare, căci în noaptea aceasta se născuse Mântuitorul .
Sfântul Apostol Pavel ne atenţionează că, dacă L-am întâlnit pe Hristos, trebuie să ne schimbăm calea: Dacă, într-adevăr L-aţi ascultat şi aţi fost învăţaţi întru El, aşa cum este adevărul întru Hristos, să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 21-24).
Apostolul Barnaba numeşte calea cea largă calea întunericului şi calea cea strâmtă cale a luminii. Sunt două căi, zice el: a învăţăturii şi a stăpânirii, sau a luminii şi a întunericului; iar deosebirea între cele două căi este mare; pe una sunt rânduiţi îngerii luminaţi ai lui Dumnezeu, iar pe alta îngerii satanei. Şi unul este Domn din veci şi până în veci, iar altul este stăpânitor al timpului de acum al fărădelegii. Calea luminii este aceasta: dacă cineva vrea să meargă pe cale spre un loc hotărât, apoi să se grăbească prin faptele lui .
Este clar: cel ce merge pe calea luminii face fapte bune. Nu spune oare Mântuitorul: aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 5, 16)? Cei ce au apucat-o pe o altă cale, pe calea Luminii, fac fapte bune şi sunt însoţiţi de îngerii lui Dumnezeu. Aşa şi magii s-au dus pe altă cale în ţara lor.

Dreptmăritori creştini,

Asemănările cu poarta largă şi strâmtă, cu drumul lat şi îngust, fac parte din finalul Predicii de pe Munte, pe care Mântuitorul a ţinut-o pe înălţimea din apropierea Mării Tiberiadei. Acum pelerinii găsesc acolo o mănăstire, iar înălţimea se numeşte „Muntele Fericirilor”. Printre altele, în acest final de predică, după ce pune în antiteză cele două căi, Domnul Hristos spune: după roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Matei 7, 16-19).
Acest sfârşit de Predică are un pronunţat conţinut eshatologic, referindu-se la sfârşitul veacurilor. Poarta şi drumul nu sunt două imagini paralele..., ci poarta este amplasată la finalul drumului, pentru că prin poartă se intră în viaţă, adică în Împărăţia lui Dumnezeu . Drumul spinos al creştinului, cealaltă cale, pe care magii s-au întors în ţara lor, are la capăt Raiul. Drumul anevoios, pe care îl parcurg cei puţini, este drumul dreptăţii trasat de Domnul Hristos prin Predica de pe Munte. El ne duce cu siguranţă la casa nefăcută de mână, veşnică, în ceruri (2 Corinteni 5, 1).
În slujba înmormântării se subliniază acest adevăr: cei ce aţi umblat pe calea cea strâmtă şi cu chinuri; toţi care în viaţă crucea ca jugul aţi luat şi Mie aţi urmat cu credinţă; veniţi de luaţi darurile, care am gătit vouă, şi cununile cereşti.
Magii, după ce s-au închinat Pruncului Mântuitor, întorcându-se pe altă cale în ţara lor, pe calea cea strâmtă şi virtuoasă, cu siguranţă că au ajuns la capătul drumului, în Împărăţia cea de sus. Dacă noi, cei ce participăm la Liturghia Crăciunului, adorându-L pe Hristos cel mititel şi-nfăşeţel / În scutec de bumbăcel, ne hotărâm să umblăm pe o altă cale, mai bună, cu siguranţă vom ajunge şi noi acolo unde au ajuns ei.

Iubiţi credincioşi,

Învăluiţi de dalbele datini ale Crăciunului, credem că vom pleca de la Liturghie, din faţa ieslei din Betleem, pe o altă cale. În faţa marii taine a întrupării Domnului, cuvintele sunt neputincioase şi suntem predispuşi să exclamăm dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: Minunea mă înspăimântă. Cel bătrân de zile S-a făcut copil; Cel care stă pe scaun înalt şi preaslăvit este aşezat în iesle; Cel nepipăit şi netrupesc este cuprins de mâini omeneşti; Cel care rupe legăturile păcatului se înfaşă în scutece, pentru că vrea aceasta. Căci vrea să prefacă necinstea în cinste, să îmbrace ceea ce este neslăvit în slavă .
Magii s-au cutremurat în faţa acestei taine şi şi-au schimbat drumul vieţii, s-au întors acasă pe altă cale. Întâlnirea cu Hristos le-a marcat întreaga existenţă şi au devenit făpturi noi. Aşa şi pentru noi, Crăciunul nu trebuie să rămână doar o frumoasă sărbătoare folclorică, ci, nădăjduim, să fie prilej de reînnoire duhovnicească. Un creştinism festivist, care nu mobilizează, nu ajută la nimic.
Ştiu că sunt şi credincioşi care-şi pun serios problema vieţii spirituale, care-şi pregătesc ieslea sufletului prin post şi spovedanie pentru a-L primi pe Hristos. Ei, cu siguranţă, se întorc acasă pe calea cea strâmtă. Pentru ei şi pentru rugăciunile lor, Dumnezeu ne priveşte cu drag şi cu îngăduinţă. Datorită staturii lor morale, datorită cuminţeniei lor, încă mai este respirabilă atmosfera înconjurătoare. Ei sunt sarea pământului (Matei 5, 13), care nu îngăduie să se altereze total societatea omenească. Ei sunt oamenii buni, iar bunătatea nu poate veni din nimic şi nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia fiinţei renăscute, a prezenţei duhului viu în noi . Bunătatea vine din Hristos Cel născut în ieslea Betleemului.

Iubiţi fraţi şi surori,

Oamenii de caracter, care-şi iau în serios viaţa lor spirituală, nu-şi mai permit să se întoarcă la Irod. Şi, când spunem „Irod”, nu ne gândim numai la personajul istoric care, pe vremea naşterii Domnului Hristos, îşi trăia ultima parte a vieţii, ci la tipul de om pe care-l reprezintă. Pentru că acest tip de om este cel râvnit în vremurile noastre.
El a avut zece soţii şi o mulţime de copii. Era obsedat de plăcerea trupească şi de huzurul material. Două patimi, care-i stăpânesc şi pe oamenii contemporani nouă, îl stăpâneau şi pe el: banul şi trupul. Pentru a-şi satisface aceste patimi nu se dădea la o parte de la nici un mijloc: a ţesut intrigi, a pus la cale asasinate, a făcut compromisuri politice. La curtea lui corupţia era în floare şi, cu toată cruzimea lui, faţă de împăratul de la Roma era servil.
Era de un egoism feroce şi, pentru a-i înlătura pe toţi cei care i-ar fi putut tulbura domnia, nu numai că i-a ucis pe copiii mai mici de doi ani din ţinutul Betleemului, dar şi-a ucis şi trei dintre propriii săi copii. Câţi părinţi ai vremurilor noastre nu-şi ucid copiii înainte de a veni pe lume, tot dintr-un egoism feroce: pentru a nu le încurca viaţa.
Irod era un așa-zis „om realist”, nu umbla după himere şi se cantona în timpul prezent, pe care-l dorea veşnic, de aceea a ridicat edificii vrednice de invidiat. Când magii din Răsărit, porniţi la drum dintr-o credinţă puternică, l-au întrebat despre Hristos, le-a spus cu viclenia care-l caracteriza: Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui (Matei 2, 8).
Nu umbla el după himere ‒ lăsându-le pe acestea pe seama visătorilor şi a plebei ‒, dar, pentru a salva aparenţele, mima interesul pentru fenomenul religios. Aşa se face că pe magi i-a trimis să-L caute pe Hristos.
Totuşi, nu toţi marii conducători au fost indiferenţi din punct de vedere religios. Anul viitor, de pildă, se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin, prin edictul de la Milano, a dat libertate creştinismului. El şi cu Sfânta sa mamă Elena au avut o deosebită viaţă religioasă. De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod dedică anul 2013 Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena.
Ei, spre deosebire de împăraţii de dinainte, au apucat-o pe altă cale. Să ne ajute Domnul Hristos, Cel născut în ieslea Betleemului, ca şi noi, de la Crăciun, să o apucăm pe altă cale.
Îmbrăţişându-vă cu părintească şi frăţească dragoste, vă urez ca sărbătorile Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei să le petreceţi cu bucurie, alături de cei dragi!

† ANDREI
Arhiepiscop şi Mitropolit