Poezia Marianei Pândaru

În seria Opera Omnia – Poezie contemporană, sub semnătura Marianei Pândaru, a apărut la TipoMoldova antologia "Leoaica albastră", cuprinzând versuri din volumele „Salt mortal”, Editura Călăuza 1992; „Ferigi înzăpezite”, Editura Helicon 1996, „Lacrima de ambră”, Ed. Călăuza 1998; „Fulgere de mare”, Ed. Călăuza 2002; „După căderea nopţii”, Ed. Danimar 2007. Cartea surprinde prin temele variate care conturează un adevărat portret poetic al Marianei Pândaru, redactorul şef al revistei „Ardealul literar”.
„Cuvântul aruncat precum zarul” dă sens poeziei care nu este altceva decât o prelungire a divinităţii: „Să vezi îngerul/ ca o pasăre/ rătăcită în turnul de apă/ să-i dai toată respiraţia ta/ toată viaţa ta/ şi el/ încetul cu încetul să fugă”. Precum un pescăruş cu blânde priviri, poeta îşi dedică viaţa cuvintelor care transformă vibraţiile: „Peste inima mea trec/ flori cu miezul de foc”. Precum o pasăre, cuvântul este prins în laţul visului depănând amintiri care, în atelierul de creaţie al poetei, transformă versul alb în mesaj: „Dar vă spun/ nu vă înfometaţi/ din cuvintele mele/ sunt doar pasărea/ cu zborul frânt”. Prin fereastra poeziei privim pe calea cărţii: „Că ochiul tău/ sfâşie aerul din preajma cuvintelor mele/ ca şi când n-ar fi existat niciodată/ ele, cuvintele arse pe rug”. Ca într-o zbatere continuă sunt priveliştile care se nasc din poezie, care vine ca o salvare a lumii prin sfinţenia slovei.
Poezia Marianei Pândaru are puterea de a transforma umbra în lumină: „Scriu pe albul zăpezii/ despre viaţă/ şi literele cad/ în tiparul de format/ schimbând mereu şi mereu/ sensul cuvântului/ scriu cu dragoste/ cu tristeţe şi deznădejde/ scriu că păcat şi ardere/ până când, iată,/ mâna mi se duce/ spre un mare/ semn de întrebare/ cine sunt eu/ să scriu despre viaţă”. ”Când jocul cuvintelor simple/ se învăţa nespus de uşor”, poeta este cea care ne spune, prin vers, „cântece de alungat întunericul”, „În fiecare zi/ inima noastră/ fură câte puţin/ din cântecul lebedei/ încercând/ destinderea umbrei/ de trup”. Singurătatea creaţiei este o dulce povară fructificată prin versuri care aşteaptă la poarta nemuririi: „Am nevoie/ să rămân singură/ şi în tăcere/ să cer îndurare/ lui Dumnezeu” sau „Sunt vulnerabilă, Doamne/ căci sunt femeie/ şi crucea mea/ niciodată/ nu se vede întreagă”.
Cuvintele sunt, în poezia Marianei Pândaru, o prelungire a sufletului: „Cuvintele nu se clădesc/ precum cărămizile/ aruncate cu mâna/ în linie dreaptă/ cuvintele suntem noi/ cei de lumină/ dacă le trădăm pe ele/ pe noi ne trădăm/ dacă le purtăm/ prin tipare străine/ devin ca şi noi/ simple semne”. Fiind convinsă că prin cuvântul, care este de la Dumnezeu, şi Dumnezeu este cuvântul, vom găsi salvarea, poeta spune „Doamne,/ cel mai adesea/mă folosesc de slăbănoage cuvinte/ să te întâmpin/ în pragul casei mele de lut”. Cuvântul, cu greutatea lui de plumb, este cel care va rămâne ca o prelungire peste timp a mesajului poetic al Marianei Pândaru.
O antologie frumoasă în care poeta se redescoperă în faţa cititorilor, aşezându-şi sufletul în palma acestora.