Cuvinte aprinse pe rugul poetului

Scriitoarea Mariana Pândaru, director al revistei „Ardealul literar” din Hunedoara, şi redactor şef al Editurii „Călăuza”, este autoarea a 20 de volume de poezie, publicistică, însemnări de călătorie. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Mariana Pândaru vine în faţa cititorilor cu un nou volum de versuri bilingv, „Cuvinte aprinse”, apărut la Editura Poetes a vos plumes din Paris. Traducerea în limba franceză este asigurată de Elisabeta Bogăţan, iar Prefaţa este scrisă de Linda Bastide, ambasador al Republicii Montmartre. Poezia propusă este una a luminii, în care pe ritmuri de vers poetul primeşte binecuvântarea pentru creaţia sa: „Binecuvântat fii tu omule/ purtător de cuvinte/ binecuvântate-ţi fie cărările”. Precum glasul păsărilor se aude până în pustie, aşa cuvântul poetului va bate la poarta nemuririi, acolo unde la Judecată va fi privit altfel: „Cineva mi-a deschis inima/ a privit-o, a măsurat-o/ şi a căutat să mi-o vindece/ mângâind-o încet/ de parcă ar fi fost aripă fragilă/ de înger”.
Atelierul de creaţie este unul în care pereţii sunt de sticlă, iar noi vedem cum poetul îşi consolidează creaţia, rând pe rând: „În raiul celor cu sentimente echilibrate/ unde pasărea are umbră de pulbere/ nu e loc de nicio dezordine interioară” sau „În fiecare nopte/ trec printre oameni/ cu trupuri de sticlă/ le văd inima/ pâlpâind ca o rană deschisă/ le văd sufletul/ răstignit pe crucea interioară/ dar mai ales/ le văd ochii – privire sticloasă/ aruncată spre mine/ cu o condamnare de piatră”. Poetul este, până la urmă, cel care atrage asupra sa toate privirile, fiind ca un condamnat care mereu trebuie să consemneze ceea ce vede: „Parte din cuvintele rămase nespuse/ se vor aşeza păsări albe/ la ţărmul unei mări nordice/ aşteptând, aşteptând/ primăvara”.
Cu poezia Marianei Pândaru trecem lumi şi străbatem secole, regăsind oameni şi locuri care se aşează cuminţi în versurile poetei, care construieşte poezia precum meşterii populari iile brodate cu florile câmpului: „Lasă-mi cuvinte să circule/ după cum le e dat/ nu le amăgi cu oglinzi uşor argintate/ nu le arăta calea pierdută în deşert/ eu le-am dat drumul/ din carnea şi sângele meu/ ca unor porumbiţe abia trezite din somn/ lasă-le libere să-şi ducă zborul/ până la capăt/ cu sentimentul că sunt/ invincibile”.
Mariana Pândaru ne învaţă mersul prin lume cu ajutorul poeziei, prin grădini suspendate şi sate demult uitate, acolo unde încă se mai ascund oaze de linişte: „Las paradisul cuvintelor/ închis într-o scoică/ înălţându-mă peste nisipuri/ ca o pulbere/ ce nu-şi găseşte locul/ în ţinutul acesta”.
Ca o concluzie a volumului de faţă, în care regăsim trăirile poetei Mariana Pândaru, vă propunem următoarele versuri ca un testament aşezat pe hârtie de poetă: „Dumnezeu mi-a dat poezia/ coroană de spini/ să pot traversa mai uşor/ deşertul acesta de viaţă/ trăgând după mine/ o cruce incandescentă/ călcând eu nisip/ pe nisip”.