Harul experimentului literar la Mariana Pândaru

ru își are un loc distinct. Eu personal consider că este vorba chiar de  un model, prin devotamentul cu care slujește cuvântul nu numai ca poet, cum a fost din începuturi, respectiv  prin deceniul al VIII-lea și al IX-lea în secolul XX, când în 1988 debutează editorial la Timișoara cu vol. Dincolo de râu, câmpia, urmat în 1996 de Ferigi înzăpezite, pentru care primește premiul Mihai Eminescu la Festivalul de creație de la Suceava  în 1997.  Ea se afirmă  și ca eseist,  care în 2009 publică Memoria faptelor, premiat de Uniunea Scriitorilor din România  la secțiunea publicistică,  sau ca reporter, publicist care  un deceniu a scos  împreună cu soțul ei, Valeriu Bârgău, primul hepdomadar al județului Hunedoara, intitulat  “Călăuza“. Dar din întregul care este  Mariana Pândaru  nu pot lipsi ipostazele de editor și de redactor al revistei “Ardealul literar”. Cu discreția specifică, scriitoarea știe să croiască făgașe spre universalitate, sens în care, în mod frecvent publică volume bilingve cu traduceri în engleză (Cartea florilor/ The Book of Flowers din 2014,) în franceză (Cuvinte aprinse/ Mots brûlantes, apărută la Editura Poètes à vos plumes de la Paris în 2015), dar și în albaneză, tradusă  de către neobositul Baki Ymeri, ea apărând în 2012 astfel în antologia Gustul nerăbdării. Vor urma, fără îndoială,  și altele.

    În mod cert, Mariana Pândaru știe să valorifice orice eveniment european trăit, ca deschidere creatoare spre priveliștea lumii. Fără să se poată compara cu Marin Sorescu ori cu Ana Blandiana ca parcurgere a unor trasee năucitoare pe toate continentele, Mariana Pândaru are strategia ei de a fructifica ieșirile peste hotare. Un rod al acestei  deschideri este cartea Parisul din inima mea, apărută în 2001. Popasul la München aduce cu sine noutatea că Cercul literar Novalis” o publică în 2005, ca și cel făcut la Nürnberg din 2008. În 2020 apare la Editura „Călăuza v.b.” cartea Călătorii între două extreme (De la Nordul Scandinav la țărmurile Bosforului), pe care îl socotim simbolul reperelor geografice ale prezenței sale pe harta literară a Europei. Mariana Pândaru înțelege că pentru ca să fii al Europei, trebuie să fii mai întâi al țării tale, pornind chiar de la locul unde viețuiești. Domnia sa deține un palmares remarcabil în zona literară în care trăiește, unde în 2004 a înființat împreună cu soțul ei Asociația Scriitorilor județului Hunedoara. 

Iată de ce, în lumea vietăților, o asemăn pe scriitoarea de la Deva unei albine. Însă nu o văd ca pe o regină a stupului, ci ea este albină truditoare, zi de zi, gata să aducă la lumină noi bogății și frumuseți. Și ea face toată  această activitate uluitoare cu discreția absolută a modestiei sale funciare. Albert Einstein spunea: ”Dacă albina ar dispărea, nu ne-ar mai rămâne decât patru ani de trăit. Pentru că, dacă nu mai sunt albine, nu mai e polenizare, nu mai sunt plante, nu mai sunt animale, nu mai sunt oameni. ”Apreciez că truda  tenace și discretă a scriitorilor întreține adevărata literatură. Personalitatea Marianei Pândaru are toate componentele unui om al condeiului și al cărții. Unul nu doar complex, ci-aș putea spune- chiar complet. Fără graba de a urca pe treptele gloriei facile, ea nu se înfeudează unui anume gen literar, ci experimentează  harnic, între altele,  atât de dificila literatură pentru copii, începând din 1994 când scoate Daruri - Jucării, alături de proza realistă a volumului Om la intersecție  din 2017, ca să menționez un alt experiment izbutit, pe care l-am consemnat publicând în momentul acela o recenzie apreciativă.  

Captivată de formele variate ale expresiei, de la vers la proză, de la eseu la interviu, Mariana Pândaru rămâne esențial o poetă a misterului vieții, sensibilă la frumusețea florilor, preocupată de misiunea poetului, pe care ea niciodată nu a trădat-o. Cine citește paginile publicate de ea poate constata că Mariana Pândaru  iubește viața și caută neîncetat să pătrundă tainele cuvântului scris. 

  Colecția Editurii Academiei Române O sută și una de poezii, onorantă în sine,  întrece cu cele peste 150 de editări tot ce știm că a fost inițiat în cultura română până în prezent. Pentru un poet, fie clasic, fie modern sau contemporan, acceptarea în această colecție a însemnat totdeauna o împrospătare a portretului și o certificare a valorii. Realizarea unei asemenea ediții a impus implicit și testarea îngrijitorilor de ediții, cu propensiunea lor manifestată față  de Grigore Alexandrescu, în ediția semnată de Mihai Posada, sau Vasile Alecsandri, însă cu atât mai mult pentru uitatul Dimitrie Bolintineanu, ediție îngrijită, ca și în cazul contemporanului nostru George Vulturescu, de Delia Munteanu. Eminescu intră în colecție cu un studiu introductiv de Theodor Codreanu. Asupra poeziei lui Al. Vlahuță s-a aplecat Ion Buzași. Nu puteau lipsi din colecție George Bacovia, ca și Nicolae Labiș, cu selecția reperelor critice realizate de Mircea Coloșenco. O selecție din poezia lui Radu Stanca izbândește la Sibiu  Ioan Radu Văcărescu, iar Șt. Aug. Doinaș apare într-o ediție îngrijită de Mircea Braga. Găsim în această onorantă colecție pe Gabriela Melinescu, pe Ion Horea, pe Ion Brad și Grigore Vieru. Nu întâmplător, poeziile bucovineanului Vasile Tărâțeanu sunt prefațate de Acad. Mihai Cimpoi. Dintre contemporanii noștri, Romulus Guga este prezent, cu selecția reperelor critice, ca și Horia Bădescu, semnată de Constantin Cubleșan. Un strălucit volum i se consacră lui Nichita Stănescu. Poezia lui Ioan Radu Văcărescu se bucură de îngrijirea lui Nicolae Oprea. Exemplele au fost menționate aleatoriu, spre a puncta ideea că apariția în această formulă echivalează cu o reconfirmare și reașezare axiologică. Așa cum s-a văzut, îngrijitorii de ediții sunt chiar ei o certitudine a valorii. Colecția Editurii Academiei Române O sută și una de poezii, deschisă de Petre Stoica în 2007, ca  din 2016 să-și intensifice ritmul,  dinamizează receptarea poeziei românești în epoca noastră. 

  Volumul O sută și una de poezii al Marianei Pândaru, apărut în 2022, ne pune în fața celei de-a treia antologii de autor a scriitoarei, după Fulgere pe mare din 2002, și Leoaică albastră din 2012. Putem socoti că, la un deceniu, poeta simte nevoia unei noi sinteze, în care dovedește capacitatea versului ei “de a ieși de sub incidența insignifiantului”, în formularea prefațatorului, severineanul  Florian Copcea. Volumul beneficiază de o Biobibliografie necesară, semnată de Nicu Ciobanu, prezent frecvent în volumele colecției. Din Notă asupra ediției desprindem titlurile volumelor din care s-a realizat  selecția frumoasei antologii, numită Casa cu umbre, un titlu cu semnificații suculente. În debut, o artă poetică inedită în versurile intitulate Poezia-coroană de spini, unde travaliul artistic are valențe christice. Numai că povara purtată de poetă prin deșertul vieții este “o cruce incandescentă”, care îi împlinește existența. Un filon consistent este tocmai definirea metaforică a rostului creației,  nuanțat în Artistul, unde creatorul devine victima propriei zămisliri, singura care “rămâne să vorbească/ despre cel ce nu mai are cuvinte.” 

O marcă a lirismului și a feminității în poezia Marianei Pânzaru este modul cum se grefează versul pe ceea ce Eugen Simion numea “Timpul trăirii”. Cu mentalitatea ei creatoare, Mariana Pândaru dovedește că se poate gândi poetic, ea conectându-se la registrul imaginar mitologic sau la cel livresc, dar fără a ieși din ograda cotidianului și nici din cadrul familiei. Chiar amprentarea mitologică se face la poeta aceasta cu un simț al măsurii, cu discreția  specifică, în genere,  autoarei. 

Poezia După măsura dragostei are o componentă etică pronunțată, așa cum e construită  pe laitmotivul prezent și în titlu, numai că versul “Fiecare după măsura  dragostei lui” îndeamnă la pocăință în fața Creatorului celor văzute și nevăzute, singurul care poate arăta calea spre metaforica “vie cu strugurii copți”, simbolul împlinirii artistice. Blagianul mister găsește în panoplia artistică a Marianei Pândaru surprinzătoare  alegeri imagistice, ca în Taina lucrurilor, unde existența umană se rezumă la statutul de “nevolnice umbre”, consumate “în picătura secundei”, diminutivare  de o surprinzătoare expresivitate. Umbra, ca simbol eterat, primește pe portativul liricii românești valori diverse. Clasică a devenit în poezia modernă capodopera lui Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea. La Cozia, model de fructificare romantică a temei. Eminescianului motiv din Despărțire “Când prin această lume  să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre și umbra unui vis”, Mariana Pândaru în Casa umbrelor îi răspunde printr-o ipostază existențială de viziune alchimică distinctă, căci la ea oamenii sunt “umbre nevolnice”.  Eminescu folosea umbra cu funcție descriptivă în poezia O, Mamă, unde apar versurile ”La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,/ Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;/ Simți-o-voi odată umbrind mormântul meu.../Mereu va crește umbra-i, eu voi dormi mereu.” Dar, chiar și aici, umbra devine la Eminescu o pavăză a eului poetic într-o a doua condiție existențială, care este moartea. Fără îndoială, Lucian Blaga cuprindea motivul umbrei în corola de minuni a lumii, cu misterele sale.  Din element decorativ,  umbra primește în poezia Noemvrie dimensiune existențială: ”Foaie udă, mătrăgună-/picurii prin fagi răsună.//Văgăuni și scorburi cască,/umbre doar mai vin să pască.” Viziunea blagiană asupra umbrei, care în dicționar  este definită drept o lipsă de lumină, o porțiune  întunecoasă din spațiu, este tulburătoare prin personificare, dar cadrul este al tainei scorburilor și văgăunilor, cu hiatusul lor specific.  

Interesează elementele de noutate cu care vine poeta de la Deva. Chiar în poezia În fragila mea inimă, cu ecouri din viața biologică a  Marianei Pândaru, ne frapează și savurăm forma verbului popular „a jărui”, de cert efect plasticizant în imagine: ”Dar verdele câmpului/ florile  și cântecul păsării/ îmi jăruiau sufletul/ Iubirea înmugurind/ Iubirea crescând/ în fragila mea inimă.//Și te luasem pe tine/ drept martor al greșelilor mele, al întâlnirii cu umbra/ De după solstițiu/ Iar tu te-ai prefăcut, frate,/te-ai prefăcut/ a nu înțelege nimic/ din aceste întâmplări/ ale vieții mele tăcute.” Umbra de după solstițiu este o stare de tristețe vinovată după experiența incendiară a îndrăgostirii despre  care  este vorba și în poezia Două păsări de foc: ”Incendiul în care intrasem/ de bună voie/ topea sentimente/ în creuzetul de aur/ al inimii...”, dar de data aceasta îngerii vin să binecuvânteze “starea de grație”. Volumul păstrează un aer de familie, (Tabloul fragil al familiei) pentru că apar când fiul (Seara), când fratele Nicolae, când bunicul  (Chipul bunicului) ori bunica (Vremea scorușelor), prilej de rememorare a copilăriei (Cu inima de antilopă), ca una dintre secvențele pe care poeta o  retrăiește cu aceeași emoție.  În poezia De-a norocul,  la modul sinestezic, cuvintele iau  expresie vizuală și tactilă, căci Mariana Pândaru se vede “un ghemotoc de cuvinte/ albe, albastre, verzi, galbene/reci, calde, călduțe…/Dar mai ales/-mai ales roșii/ venite fierbinți din inima/ ca o rodie/ în plinul ei copt.”

      Esențial, întreaga poetică se concentrează în metafora inimii care “încearcă odihna pe rug aprins”, amintind-o pe Jeana d’Arc din balada lui Radu Stanca Lamentația Ioanei       d’Arc pe rug. O autobiografie lirică este imaginată ca arbore în Mama, dedicată ființei zămislitoare a universului pe care poeta îl creează. Imaginea revine și în versurile intitulate Apropie-te, mamă. În plan existențial, ea se simte trunchiul, verigă de legătură dintre rădăcină și coroană,  nu alta decât fiul ei. 

Lectura volumului îmi produce o revelație privind expresivitatea simplității la o poetă pentru care scrisul este un modus vivendi. Poezia intitulată În lumina scorușului are mireasmă a copilăriei, poeta visându-se în “livada mea de pe munte”, unde întreaga priveliște ia contururile imaginarului visării. Lumea întreagă pivota în jurul  lui, căci “Scorușul-ah!- scorușul/ o flacără vie și miraculoasă era!” Este  arborele la care se revine adesea în rememorările vârstei de aur. Între cadourile primite în seară de Crăciun, globul pământesc adus de tata îi va hrăni cugetarea, căci “De atunci, cu adevărat/ sunt liberă să visez/ și ca o pasăre/ să colind pe acest glob pământesc/ aprins fără moarte/ în mintea și sufletul meu.” (Lumea întinsă pe sticlă). Ca și  ciclul  tulburător Cu sora mea Bertha, prin galeria de oglinzi, cele 10 Cântece cu care sfârșește antologia  au unitatea  lor, reluând motivele inimii „atinse de foc”, al drumului existenței, cel  petrecut “ca un ceas/Pierdut în pustiu.” Motivul pivotant al antologiei apare și în poezia De umbră amară, unde tensiunea este susținută de cel ce “mă va duce/ Ca jertfă pe Muntele Dor”. Poeta își asumă povara unui trecut dramatic, umbra fiind o prezență definitorie și indispensabilă a existenței sale, ca o pecete a destinului hărăzit ei. Despre un prizonierat al sufletului poetei este vorba și în versurile “Prin ochiul meu de ziuă/Trec iar istorii grele/Înzăpezindu-mi umbra/ Între ele”. Printre “Fantasme de colilie/ Inima mea, inima mea/ Sta împietrită/ la margine de colivie.” Admirând păsările, poeta transformă oda închinată lor într-o nouă și succintă artă poetică: “Libertatea voastră/ Este cât pământul/ Nu vă arde apa/ Nu vă pierde vântul” ca în finalul poeziei CÂNTEC, IX să citim catrenul:” Zborul vostru este/ Liber cât pământul/ Eu rămân în urmă/ Risipind cuvântul.” Artista care risipește cuvinte închină a zecea cântare iubirii tămăduitoare “Eram un zbor sălbatec/ În ochiul tău de jar/ Erai cuvântul rar.”

Sinteză fascinantă a versurilor sale din recentele cicluri, volumul O sută și una poezii revelează o mânuitoare a slovei care  găsește formule inedite ale echilibrului sublim dintre planul aproapelui existențial și cel al departelui cosmic. O poetă a  fulgurărilor iubirii, a singurătății dureroase, a meditației existențiale și a mediului natural cu secvențe terestre familiare și familiale. Pretutindeni simplitatea exprimării se impune ca o pecete artistică inconfundabilă, una care  asigură bucuria lecturii.