Amintiri, cu Ana Berengea

Prin prof. Ana Berengea ajung automat la fratele ei, rodneanul Florea Guşă, artistul pictor şi poet, plecat dintre noi atât de devreme. Între cei doi există o simbioză continuă, acum în două lumi diferite.
A apărut această carte, „Amintiri din tinereţe, poezii la bătrâneţe”, sub semnătura prietenei noastre prof. Ana Berengea, la editura Napoca Star din Cluj, carte care mi-a fost adusă de autoare, cu rugămintea să mă uit prin ea. M-am uitat cu toată atenţia şi am văzut acelaşi suflet delicat şi firav în sensibilitatea lui, care tratează durerile amintirii cu indulgenţa coaptă a adevăratei maturităţi. De altfel, această alee a suferinţei este singura care ne duce la startul epectazei.
„În casa cu acoperişul ca o căciulă pe fruntea unui moşneag, cu faţa albastră şi ochii-nişte geamuri mici-ce priveau pe sub streaşina frunţii undeva spre Ineu, nu mai locuise nimeni demult...În curte se vedea o casă bătrânească, asemenea unui muzeu, rămasă de pe vremuri trecute, legată de o şură tristă şi un grajd care aproape se dărâma...Bătrâna privea dusă pe fereastră cum zăpada se aşternea în fulgi mari ca nişte obiele...Spera să acopere prunii din faţa casei ca şi vişinul cel bolnav.”
Imaginea cu casa părintească şi mama încărcată de vremuri şi tristeţe, este copleşitoare, o lacrimă stă să cadă într-un început de zâmbet. Ana Berengea nu forţează metafora şi nici nu caută să epateze prin ceva. Dânsa pictează prin cuvinte şi-şi deschide sufletul prin undele amintirii. Autoarea povesteşte la ceas de seară, la gura sobei, încetişor, cu genele pierdute în trecutele trăiri.
„A fost odată un împărat. Nu era un împărat ca toţi împăraţii căci în loc de tron el stătea pe un scăunel. Şi avea împăratul acela o barbă albă până la genunchi dar numai în închipuirea sa pentru că se bărbierea şi arăta ca un popă papistaş. Nu era aşa de bătrân dar avea nişte metehne de boşorog, toată împărăţia trebuia să asculte de el. ..Împărăteasa avea în suflet o mare durere, doi băieţi i-au murit. S-a măritat de tânără...Lucra într-o altă împărăţie unde oamenii erau ciudaţi şi destul de săraci. Lucrau în pădure, vorbeau cu lemnul dar îl sacrificau să-şi poată duce viaţa.”
Sinceritatea pentru viaţa proprie este dezarmantă.
„Din nou o noapte albă
Peste inima mea.
Plânge pădurea,
Viaţa e grea.
Degeaba mai speri
S-apară lumina,
Noaptea e lungă
Şi sufletul greu.”
În final nu pot să nu-l aduc aici şi pe delicatul dânsei frăţior, artistul, pictorul, poetul Florea Guşă. Omul şi-a dominat destinul prin suferinţă. Find puternic spiritualizat, Flore s-a actualizat permanent prin iubire. Artistul rodnean a avut în plin plan un rafinament al interiorului său, chinuit de tăceri şi mişcare în coama asfinţitului. Ne proiectăm într-un spaţiu ireal.
„Un cal a mai rămas pe câmp
uitat a fost de-un păzitor de herghelie.
Bătrân fiind şi fără nici un rost
el galopa încet, amurgul să-l înghită,
când ultima rază-l lovise
el se întoarse liniştit,
în somnul ierburilor se stinse
iar vântul îi întoarse coama-ncet pe dos.”