Amintiri cu Ana Berengea

Ieri, 18 iunie,  prietena noastră profesoara de limba și literatura română Ana Berengea, distinsă scriitoare din Ilva Mare, născută la Rodna, a împlinit o frumoasă salbă de ani cu același suflet delicat și firav în sensibilitatea lui care tratează durerile amintirilor cu indulgența coaptă a adevăratei maturități, mă gândesc la această alee a suferințelor, singura cale care duce la startul epectazei. ,,În casa cu acoperișul ca o căciulă pe fruntea unui moșneag, cu fața albastră și ochii-niște geamuri mici-ce priveau pe sub streașina frunții undeva spre Ineu, nu mai locuia nimeni demult...În curte se vede o casă bătrânească, asemenea unui muzeu, rămasă de pe vremuri trecute legată de o șură tristă și un grajd care aproape se dărâma...Bătrâna privea dusă pe fereastră cum zăpada se așternea în fulgi mari ca niște obiele...Spera să acopere prunii din fața casei ca și vișinul cel bolnav.” Imaginea casei părintești și mama încărcată de vremuri și tristețe este copleșitoare. Ana Berengea nu forțează niciodată poarta metaforei și nici nu caută să epateze prin ceva efecte stilistice, dânsa pictează prin cuvinte și-și deschide cartea vieții prin undele amintirilor. Ne aflăm la gura sobei la ceas de seară și de fulgi de nea, cu genele pierdute în trecutele trăiri.

         Când vorbim comunicăm și ne comunicăm, o facem pentru interlocutorii noștri și o facem și pentru noi. În limbajul scriitoarei se organizează un raport social și se eliberează o anumită stare sufletească proprie, limba se manifestă într-un anumit mod unde avem un puternic filon de viață. Ana se descoperă din lumea sa mai bogată în sacru și taină, dânsa își conduce actul creator nu doar rezumându-se la activitatea conștientă, ci își asociază și fețele neștiute, acele funcții neștiute ale subconștientului care pregătesc actul creator. Există la Ana o disciplină mentală, aceasta este o condiție vitală a comunicării verbale, disciplina cuvântului este strâns lipită de disciplina gândirii.

         ,,Când mă voi duce într-o stea/Cerul îmi va părea/Aproape de inima mea./Când stelele mă vor înconjura/Voi prinde luna-n palmă./Mă voi sprijini de marginile cerului/Cu inima pasăre/Și voi săruta/Pe tata Ion și mama Maria.”

Prin prof. Ana Berengea ajungem automat și la drama fratelui dânșii, rodneanul Florea Gușă, artistul pictor și poet plecat dintre noi atât de devreme, a fost totuși o chemare...Prietenul nostru Flore și-a dominat destinul prin durere, fiind puternic spiritualizat, Flore s-a actualizat permanent prin iubire, el având rafinamentul său, împovărat de tăceri și mișcare în coama apusului de soare. Ne proiectăm într-un spațiu ondulat și ușor ireal. ,,Un cal a mai rămas pe câmp/uitat a fost de-un păzitor de turmă,/când ultima rază-l lovise,/el se întoarse liniștit/în somnul ierburilor stinse/iar vântul îi întoarse coama-ncet pe dos.” Nepoata sa, ing. Ionela Maria Sasu este, ca de obicei, copleșitoare, ,,Sărut mâna dreaptă a poeziei și mânuta stângă a ilustrațiilor, cu dragostea infinită de fiică și mamă care le va fi mereu alături.” Iar sora Ana, ,,Mă revolt în neputință, blestem soarta care ni te-a luat înainte de-ați îndeplini visele, Îți sărut gândurile-mi-pasăre, mâna sfințită de penel, dincolo de vreme, unde-aș vrea să fii printre cei aleși.” Este. Deși, ,,Mi-e supt obrazul de tăceri/brăzdat de lacrimi împietrite/răpus de falsele păreri/zdrobit de visele deșarte.” Ana va căuta mereu. ,,Va căuta mereu/Pe bolta înstelată/Oare unde sunt eu?” Ce mai este prin sufletul Anei? ,,Din nou o noapte albă/Peste inima mea./Plânge pădurea/Viața e grea.”Așa este, mai ales că dânsa și-a pierdut și doi băieți...

         Dacă în lume limbajul se împlinește în poezie, atunci putem vorbi la Ana despre un umanism al limbii, blândețea limbajului ne ajută să descoperim și redescoperim poezia.

                                      Dan Popescu