Florea Gușă, acolo sus

Anul acesta a apărut la Editura ,,Napoca Star” din Cluj-Napca, director Dinu Virgil-Ureche, ediția a doua, ,,Florea Gușă pictor și poet”, ediție îngrijită de Ana și Ionela-Maria Berengea, sora și respectiv nepoata pictorului rodnean. La 27 iulie se împlinesc 24 de ani de când Florea a fost chemat acolo sus.
,,Poate peste timp lumea o să mă cheme
Dar eu o să fiu plecat de multă vreme.
Și când pierdut voi fi în negre cețuri
Voi căutați-mă o clipă în tristele-mi versuri.”
Sora sa, profesoară de Litere, Ana, ne produce o bună emoție când ne spune, ,,Îți sărut cu gândurile-mi-pasăre mâna sfințită de penel, dincolo de vreme, unde aș vrea să fii printre cei aleși.” Nepoata pictorului-poet, Ionela-Maria, ne trimite la Nichita Stănescu,
,,Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care știe
numele numele durerii.”
Iar cumnatul Ionel, ,,Atât pot să mai constat, că n-a trăit în zadar, ci a nemurit numele cu artă plastică și poezii cu un conținut surprinzător pentru mulți care nu l-au cunoscut.”
Și în sfârșit Florea Gușă.
,,Mâna ta nu e mână,
mâna ta e o aripă ușoară
atât de ușoară
e mâna preschimbată în aripă,
că abia îi mai simt zbaterea.”
Flore și-a asumat arta ca un destin. Arta sa, uneori o viață imaginară în sens propriu, aici el mișcă virtuozitățile corporale pe care viața nu i le-a dat, vine o anumită frustare rezultând o relație simbolică între subiectul reprezentat și aspirațiile sufletești, însă, vocația pentru reprezentarea dinamică exista dinainte. A aspirat pentru normalitate, pentru iubire, dar, prea aristocratic, a refuzat să le cerșească nefăcând compromisuri. Suferința sa a fost de fapt experiența revelației unei încercări a divinității de a-l purifica. Am mai spus, Florea Gușă este un fel de Toulouse Lautrec al nostru, sunt afinități cu celebrul pictor francez, de pildă lumina nu poate fi transpusă, adică redată întocmai în pictură, ea poate fi doar sugerată, iar spațiul este sugerat în câteva rânduri prin rupere de ton, jocul liniilor sinuoase au o adâncă semnificație. Peisajele au măreție prin echilibrul elementelor din compoziție și prin forme simple tratate în linii mari. Peste tot plutește o rafinată tristețe.
Uneori Flore nu dorește să reconstituie atmosfera în mod fidel, ci mai degrabă vrea să potențeze expresivitatea desenului. Artistul are expresia sensibilității unui om trăit în destinul său, tristețe care însă nu l-a copleșit. Anotimpul preferat de Flore a fost toamna, cu acel roșu închis, ruginiu, pe frunzele merilor din marea sa grădină. El are un înalt simț al echilibrului, simte raportul dintre goluri și plinuri, știe arta de a pune în valoare o siluetă, nu dă niciodată impresia de aglomerare oricât de legate ar fi detaliile, are o gravitate tainică, o tăcere adâncă, toate acestea constituie premisele unui incontestabil stil propriu. Lumina difuză domolește culorile, lumina și umbra creează spațiul, învăluie formele, estompează depărtările și dă armonie culorilor.
Flore a fost un veșnic neliniștit, el s-a cunoscut pe sine atât cât s-a putut, a știut să caute, să lupte, să-și domine cu oarecare măreție chinurile sale fizice și spirituale în lumea aceasta strâmbă și nepăsătoare. Pictorul și poetul rodnean Florea Gușă este un om și un artist care a găsit și a acceptat propria sa suferință și s-a bătut cu ea, fiindu-i perfect necesară pentru marea trecere acolo sus, într-un alt fel de lumină, acolo unde, în fața șevaletului, Florea va simți adevărata armonie a tăriilor albastre.